Poem Istoric Dumbrava Roşie Asaltul partea a-VI-a de Vasile Alecsandri



            ASALTUL  
                  VI

Gonise vântul nopții furtunele cerești,
Lăsând acuma rândul furtunei omenești,
Și soarele-n splendoare din neguri răsărise,
Părea că vrea s-admire pe-acel ce se fălise
Că lumea îngrozită, privind spre răsărit,
Vede-va-n loc de soare al său chip strălucit!
El primblă ochi de aur pe tabăra leșească
Superbă!... împregiuru-i având ca s-o-ntărească
Un lung ocol de care legate strâns cu lanțuri,
Ocol armat cu tunuri și-ncungiurat cu șanțuri.
Armata e-n picioare! Puternica armata,
Cu-a sale lungi scadroane în larg cuadrat formată,
Ocupă după șanțuri al tabărei câmp nalt,
Stând gata să respingă românii din asalt.
Mii, mii de lănci cu flamuri se văd fâlfâietoare,
Ca trestiile dese din bălți când suflă vântul.
În aer nechezuri,comănzi răsunătoare,
Și caii-n neastâpăr frămntă-n loc pământul.
Iar Albert, mândru rege, în loc pe-o nălțime,
Privește cu-ngâmfare frumoasa lui oștime
Călare pe-un cal sprinten din stepele ucrane,
El are lângă dânsul un grup strălucitor
De palatini, de hatmani sleiți pe caii lor,
Și steagul înainte-i cu semne suverane.
La dreapta, sub pădure, româna oaste-apare
În pâlcuri și în cete pe câmp orânduite,
Și fiecare ceată de luptă pregătită
C-un tun cu șepte țevii, purtat pe roți ușoare.
Hotnogi numiți de Ștefan comandă călărașii,
Aprozii, lefeciii, curtenii și arcașii.
Iar Ștefan stă pe-o culme cu-o ceată ce nu-l lasă,
De-a țării boierime și de copii din casă
Sub dânsul are domnul un zmeu, un moldovan,
În stânga lui pe Boldur, în dreapta pe Bogdan,
În mână-i buzduganul domnesc care-n războaie,
Ca brațul care-l poartă, în veci nu se îndoaie,
Și pe deasupră-i steagul, amenințând furtuna,
Cu bourul, cu steaua, cu soarele și luna.
Precum doi nori pe cercuri stau față-ntunecoși
Și merg unul spre altul, dând fulgeri luminoși,
Armatele dușmane, crunt-amenințătoare,
Răspând din ochi, din arme luciri fulgerătoare.
Și litfii și românii privesc în nerăbdare
Unii la rege, alții la domn, și fiecare,
Dorind, pândind semnalul războiului...  Deodată
Ștefan ridică steagul, dând semn l-a lui armată,
,,Ura !...” trei pâlcuri dese de cei mai buni arcași,
Plecând, pe câmp se-nșiră în grupe de hărțași
Voinicii merg în fuga spre lagăr, înzdrați,
Din arcele lor nalte trăgând mii de săgeți
Ce vâjie-n desimea scadroanelor leșești
Și prind răsad de moarte în pepturi omenești.
Dar tunurile-ascunse în lagăr, după care,
S-aprind, scoțând pe gură mortală detunare,
Și mulți dintre arcașii departe-naintați
Cad morți, scăldați in sânge, de glonțuri fulgerați.
Tovarășii lor grabnic atunci se întrunesc,
Dau semne de-ngrozire, la fugă se gătesc,
Cercând s-atragă leșii din tabără afară.
Dar leahul nu-i urmeaza, cercarea le-i zadară !
,,Vezi litfa! zice Boldur, stă-nchisă la ocol.
Nu vrea, nu îndraznește să iasă-n câmp, la gol.”
,,Vom merge noi la dânșii! românul domn răspunde,
În tabări lănțuite știm noi cum se pătrunde.
Tu, Boldur, mare hatman, și tu, Coste-paharnic,
Precum se cade vouă, îmi place a fi darnic,
Făcându-vă cu mine partași la zi de fală.
În dușmanii Moldovei acu să-ntrați navală
Cum intră leu-n turme și paloșul în coaste!”
Pe loc semeții Coste și Boldur, capi de oaste,
S-au dus, s-au pus în fruntea românilor, strigând :
,,La foc, copii!” și grabnic plecat-au alergând.
Vuiește aprig câmpul și armele răsună,
Și tunurile crunte ca tunete detună.
O grindină de glonțuri fatală,-ucigătoare,
În cetele române duc moarte-ngrozitoare ;
Dar ele, nengrozite, făr-a-nceta deloc
Pășesc tot înainte, sub viscolul de foc.
Mulți le rămân în urmă, rupți, morți, căzuți pe brânci!
Ei zbor ș-ajung în număr la șanțurile-adânci.
,,Năval cu toți în lagăr, năval! oastea răcnește,
Din cer ne vede Domnul, și Ștefan ne privește !”
Și toți s-aruncă-n șanțuri, dau unii peste alții,
Cei mici, ușori, în grabă s-acață de cei nalți,
Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se izbesc,
Cu  unghile de maluri se prind, se opintesc,
Se urcă prinși de lanțuri, de-a tunurilor buze,
Și printre mii de săbii și mii de archebuze
Ce-i taie și-i răstoarna în șanțuri, fărămați,
Ei pun picioru-n lagăr, puternicii barbați !
Zadarnic Ceremișii, dosiți pe după care
Îndreaptă groase tunuri, le-ncarcă, le dau foc,
Românii, de-ai lor dușmani deprinși a-și bate joc,
Într-înșii dau izbire cu-o apringă turbare,
Îi pun sub coasa morții, în tabără-i resping,
Și, grabnic, care, tunuri în șanturi le împing,
Și fac podișuri late cu trupuri sângeroase
Ce mor în vaiet jalnic și-n chinuri dureroase.



Atunce craiul zice: ,,O ! frate Sigismund !
Zărește tu moldovenii în lagăr, colo,-n fund ?”
,,Dar! Sigismund răspunde; zărește o biată turmă.                                                                                         Nici unul  însă teafăr nu-și va călca pe urmă !”
,,Nici unul viu, nici unul !” zic leșii împregiur.
Și Herbor Lucasiewitz, viteaz cu părul sur,
Se duce să avânte armata cea crăiască
Și cu românii aprigi în pept să se lovească.
 .................................................................
Ca niște mari balauri cu lungi coarne-ascuțite,
Scadroanele în zgomot de tropot sunător
Se mișcă, saltă-n copce; apoi, luându-și zbor,
Cu lancele plecate la fugă-s răpezite.
Dar Costea și cu Boldur, tovarăși de izbândă,
Ținând în frâu avântul românilor semeți,
Le strigă: ,,Stați aice! toți după cai, la pândă,
Să trageți țintă-n litfe o ploaie de săgeți !”
Descalecă arcașii, gătesc arcele lor,
Trag, strunele vibrează, sunând sbârnâietoare,
Mii de săgeți trec iute sub soare ca un nor
Și intră prin scadroane cu-o aspră vâjiire,
Ducând cu ele groază, durere și peire.
Întregi șiruri de oameni, din fugă săgetați,
Se pleacă morți pe coame, cad grabnic răsturnați.
Mulți cai zac lângă dânșii și mulți, atinși la nări,
Fug târâind cadavre cu un picior în scări.
Dar Herbor Lucasiewitz răcnește: ,,Înainte !”
Și lungile scadroane-nainte merg grămadă,
Păn' ce topor cu lance și buzdugan cu spadă
S-ating în zinghenire sub soarele ferbinte.
Atunce mândrul soare ce spre apus plecase,
Oprit în a sa cale, văzu cu ochii roși
Un iad grozav de demoni sălbatici, fioroși,
Sărind, urlând ca feare, mușcându-se scrâșnind,
Rupând, lovind orbește, dând moarte și murind !
Românii în scadroane intrau ca-ntr-o pădure,
Clădind movili de leșuri sub zdravănul topor.
Și coasa neobosită, și harnica secure
Zburau abătând caii sub călăreții lor.
Iar ulii din Soroca, și zgripțorii din Vrancea
Cu lancea căngiuită în glotă pătrundeau,
Și răsturnau cu cangea, și străpungeau cu lancea,
Și trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau.
Dar și lehimea cruntă făcea pârte grozave,
În cetele române trecând ca prin troian.
Bravi, nempăcați, teribili, sub armele lor brave
Curgea o dâră lungă de sânge pământean.
Deodată prin oștime o veste au trecut:
,,Herbor sub buzduganul lui Boldur au căzut !”
,,Herbor e mort!” Stau leșii pătrunși, încremeniți,
Scot șoapte îngrozite, prin ranguri răzlețiți,
Perd cumpătul, perd capul, zvârl armele-n văzduh,
Dau dosul, și fug iute, goniți de-al spaimei duh.
Iar craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte,
Suspină: ,, O! Toporski, o! veteran cărunte !
Privește, fug mișeii! fug toți, fug mic și mare !
De-acum în tine e singur e singura-mi sperare !”
                                        




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.