Poem Istoric Dumbrava Roșie Aratul partea a-VIII-a Vasile Alecsandri



         ARATUL                  
            VIII


Armata glorioasă e frântă, răsipită,
Ca munții de nisipuri în Africe pustii.
Într-un vârtej de spaimă din urmă-i fugărită
Prin văi, prin munţi, prin codri, prin râpi și pe câmpii.
Iar craiu-n desperare,din dealul Cataliniei,
Privește printre lacrimi frumoasa lui armată.
Ieri floarea vitejiei, azi vai! prada rușinei,
Cum fuge ca un nour sub zare-mprăștiată.
Ș-acum el se găsește cu adevărul față!
Slab, mic, fără trufie, văzăndu-și înainte
Spectaculul peirei ce-i dă fiori prin minte,
Ș-în urmă-i alt spectacul cu sufletu-i înghețată.
....................................................................
Pe-un şes întins și galbăn, sub arșița de soare,
Cinci sute pluguri ară pământul ţelinos,
Şi domnul Ştefan însuşi ,cu fruntea în sudoare,
Asistă pe-un cal negru, sub un stejar frunzos.
Opt mii de leşi de oaste, legaţi, cu frâu-n gură,
În loc de boi, la juguri se opintesc trăgând;
Ei trag mereu, și ferul greu mușcă-n bătătură,
Și unii gem, și alții cad pe genunchi plîngîng!
Dar biciul îi loveşte şi lancele-i împung ...
Se scoală-n brânci şi iarăşi trag brazde pe pământ!
 Mulţi dintre ei, sărmanii! în capăt nu ajung
 Şi chiar în a lor brazde găsesc a lor mormânt!
 Românii cu glas aprig îndeamnă ca să-ntindă.
 Strigând: ,,Hăiş, ţa, litfene ; hăiş, ţa, haram de plug!
 Tu-mi pregătiseși jugul, eu mi te-am pus în jug.
 Hăiş, ţa!..." Apoi din urmă aruncă-n brazde ghindă.
 Iar  Ştefan la tovarăşi le zice cu glas tare:
 ,,Aşa scrie românul a sale fapte mari,
 Cu feru-n brazdă neagră!... Românul astăzi are
 Pământul său drept carte şi pluguri cărtunari.
 Aici pe unde astăzi e numai câmp, otavă,
 Umbri-se-vor urmaşii sub Roşia-Dumbravă!"







  .................................................................
  Trecut-au patru seculi din ziua ce fatală
  Când se-ngroapă-n ţărână a duşmanilor fală!
  Şi faptul cel istoric, sub formă legendară,
  Din neam în neam românii îl povestesc în ţară.
  Priviţi ! lângă-o dumbravă stă tabăra de care.
  Flăcăi voinici şed roată pe lângă un foc mare,
  Mirându-se-ntre dânşii cum vreascurile-n foc
  Ca nişte şerpi se mişcă, sucindu-se în loc.
  ,,Ştiţi voi de ce stejarul, arzând, plânge şi geme?
  (Întreabă-un român ager pe care-a nins devreme.)
  Cole,-n astă dumbravă, copacii urieşi
  Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi.
  Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare,
  O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are;
  Iar în pământ negru, cu sânge-amestecat,
  Spre lungă pomenire el ghindă-au semănat!"
 ..................................................................
  El zice, şi dumbrava se pare că roşeşte,
  Ş-un aspru glas de vultur în noapte se trezeşte.
  El zice, focul arde, dumbrava luminând,
  Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând! 

                               
                               

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.