Poezia Crăiasa Din Poveşti de Mihai Eminescu



 
CRĂIASA DIN POVEŞTI


Neguri albe, strălucite
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe cîmpie ;


S-adun flori în şezătoare
De painjen tort să rumpă,
Şi anină-n haina nopții
Boabe mari de piatră scumpă.


Lîngă lac, pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină,


Dîndu-şi trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafiri aruncă roşii
Peste unda fermecată.


Ca să vad-un chip, se uită
Cum aleargă apa-n cercuri,
Căci vrăjit de mult e lacul
De-un cuvînt al sfintei Miercuri ;
 

Ca să iasă chipu-n faţă,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiţi sunt trandafirii
De un cuvînt al sfintei Vineri.


Ea se uită... Păru-i galben,
Faţa ei lucesc în lună,
Iar în ochii ei albaştri
Toate basmele s-adună.








Poezia Melancolie De Mihai Eminescu





                                                      MELANCOLIE


Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormînt albastru şi-n pînze argintie,
În mausoleu-ţi mîndru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc !
Bogată în întideri stă lume-n promoroacă,
Ce sate şi cîmpie c-un luciu văl îmbracă ;
Văzduhul scînteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strîmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stîlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer cînd să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrînă,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vîntul -
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvîntul -
Năuntrul ei pe stîlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas ;
Drept preot toarce-un greier un gînd fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

 ..............................................................................

Credinţa zugraveşte icoanele-n biserici -
Şi-n sufletul-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier :
Pe inima-mi pustie zadarnic mîna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet întru-un sicriu.
Şi cănd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca și cînd n-ar fi viața-mi, ca și cînd n-aș fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea - şi rîd de cîte-ascult
Ca de dureri străine ?...Parc-am murit de mult.







Poezia Noaptea... de Mihai Eminescu





             Noaptea...


Noaptea potolit şi vînăt arde focul în cămin ;
Dintru-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,
Pîn‘ ce mintea îmi adoarme, pîn‘ ce genele-mi clipesc ;
Lumînarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.



Atunci tu prin întuneric te apropii surîzîndă,
Albă ca zăpada ierni, dulce ca o zi de vară ;
Pe genuchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară
Gîtul...iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălinda.


Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci ;
Ş-apoi ca din vis trezită, cu mănuţe albe,dulci,
De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.



Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită
Şi gîndind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc
Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc
Şi surîzi, cum rîde visul într-o inimă-ndrăgită.



O ! desmiardă, pîn‘ ce fruntea-mi este netedă şi lină,
O ! desmiardă, pîn-eşti jună ca lumina cea din soare,
Pîn-eşti clară ca o rouă, pîn-eşti dulce ca o floare,
Pîn‘ nu-i faţa mea zbîrcită, pîn‘ nu-i inima bătrînă.





Poezia Fluierul de Vasile Alecsandri



FLUIERUL

                                 
În poiana verde am găsit un fluier
Şi i-am zis în treacăt: ,,fluier perdut,
Ai avut o dată mult maestru şuier
Care uimea, ş-acum eşti tăcut.


                                 
Astfel şi poetul viu în tinereţă
Gingaş, cu iubire, dulce a cântat,
Dar i-a plecat fruntea tristă batrâneţă
Şi i s-a stins glasul ş-a rămas uitat."


                                 
Fluierul răspunde: ,,Frate, frăţioare,
A sosit amurgul, jalea ne-a cuprins,
Dar a noastră soartă e mulţămitoare;
Am cântat o doină, şi e de ajuns."

                                                                                       
                                                                                    (1886-1888)

Poezia Ţara De Vasile Alecsandri




   ŢARA


                                                         
Din umbra deasă-a norului
Întins pe ţări străine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,


                                                        
O! cuib al fericirilor,
O! ţară luminoasă,
Comoară-n nălucirilor,
Gradina mea frumoasă!


                  
Ş-avîntul tinereţelor
Ce-n sânu-mi se trezeşte,
Prin lumile poeţilor
Zburînd mă rătăceşte.


                                                       
Şi-n farmecul avântului
Tot ce sub ochi răsare
În poalele pământului
Mai drăgălaş îmi pare;


                                                         
Întinderea câmpiilor
În zări mai lin se perde,
Mai dulce-i rodul viilor,
Verdeaţa e mai verde.


                                                         
Mai nalte sunt nălţimile,
Mai cald e mândru soare,
Mai limpezi limpezimile
De râuri şi izvoare.


                                                         
Iar fetele cu florile
Mai viu râd între ele,
Şi spun privighitorile
Mai tainic viers la stele


                                                         
Aice-i ţara basmelor
Ce-ngână-a noastră minte
Prin freamătul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.


                                                         
Aice-i vestea Doamnelor
Din lumea legendară,
Ş-a prelungirii toamnelor
Sub cer de primăvară.


                                                         
Aice-i ţara ţărilor
Ş-a doinelor de jale
Ce-n linişterea serilor
Te ţin uimit în cale.


                                                          
Aici cu lacrimiorele
Bujori se prind în horă.
Aice însuşi soarele
Are-ntre flori o soră,


                                                          
Şi-n stâncele Carpaţilor
Cresc păsări năzdăvane,
Şi-n sufletul bărbaţilor,
Mândriile romane!


                                                           
O! gură dulce-a raiului,
Tu dai prin o zâmbire
Şi fericire traiului,
Şi mortii fericire.


                                                           
Luceferii eterului
Râvnind privesc la tine,
Şi toţi îngerii cerului
Te-au îndrăgit ca mine!



                                                                 Mirceşti, septembrie 1886



Poezia Odă Ostașilor Români de Vasile Alecsandri






ODĂ OSTAŞILOR ROMÂNI


Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!
Dragii mei vultani de câmpuri, dragii mei şoimani de munte!

                               
Am cântat în tinereşe strămoşeasca vitejie,
Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie
Ce la vechiul nostru nume au adaus un renume
Dus pe dunărea în Marea şi din Marea dus în lume!


                               
Vin acum, la rândul vostru, să v-aduc o închinare,
Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare,
Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă,
Voi, nepăsători de moarte, dispreţuitori de viaţă,
Ce-aţi probat cu-avântul vostru lumei pusă în mirare,
Că din vultur naste, din stejar răsare!


                               
De la domn pân‘ la opincă, duşi de-o soartă norocoasă,
V-aţi legat în logodire cu izbânda glorioasă
Ş-arătând, precum prin nouri mândru soare se arată,
Cine-am fost odinioară, cine iar vom fi odată!


                                
Să traiţi, feciori de oaste! Domnul sfânt să vă ajute
A străbate triumfalnic în cetaţi şi în redute,
Ca la Rahova cu tunul, ca la Griviţa cu zborul,
Ca la Plevna, unde astăzi cei întăi aţi pus piciorul,
Înfruntând pe-Osman-Gaziul, şi prin fapt de bărbăţie
Ridicând o ţară mică peste-o mare-mpărăţie!


                                
O, viteji de viţă veche! Auziţi în depărtare
Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare?...
Sunt bătăile de inimi al întregui neam al nostru
Ce adună zi şi noapte dorul lui cu dorul vostru,
Sunt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge,
Sunt urările voioase pentru-acel care învinge!


                                
O! români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare,
Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare,
Străbătând prin umbra deasă de lungi seculi adunată?
E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată,
E triumful luptei voastre, soarele neastânărei!


                                
Dragii mei! din focul luptei oţeliţi cînd vă-ţi întoarce
La cămin, unde românca, aşteptând, suspină, toarce,
Tot poporul: rudă, frate,soră, mamă şi părinte,
Ca la domni, cu pâni şi sare, vor ieşi vouă-nainte.
Căci din voi fieşte care poartă-n frunte o cunună
Şi de gloria de astăzi şi de gloria străbună!


                                
Pas dar! pas tot înainte! timpul vechi din nou zioreşte!
Viitorul României dat-au murgu ce-ncolţeşte!
O, copii! de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare
Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare.
Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!
Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz, zice.







                                                                                    Mirceşti 28 noiembrie 1877
                               

Poezia Hora De La Plevna de Vasile Alecsandri



                                             
HORA DE LA PLEVNA



Colo-n Plevna şi-n redute
Stau păgânii mii şi sute,
Stau  la pândă tupilaţi
Ca zăvozi de cei turbaţi.
                                         

                                            
Las‘ să şeadă mari şi mici...
Trageţi horă,măi voinici!


Sus,în tabăra turcească
Dat-au tusa măgărească
Răpciugoşii crunt tuşesc,
Cu ghiulele-n stropesc.


Las‘ să crăpe, mici şi mari...
Trageţi hora, măi tunari!
Jos în vale, pe căsăpie:
Şi cercheji merei cumpliţi
Rup cu dinţii din răniţii.


Las‘ să rupă...rupe-i-aş!
Trageţi hora, călăraşi


                                            
Ziua, noaptea, glonţii plouă,
Tot pământu-i ud de rouă.
Nu e rouă din senin,
Ci e sânge de creştin.
         

Las‘ să  ploaie ca din nori,
Trageţi hora, roşiori!


Iaca, mă!... din parapete
Vine-o scroafă ca să fete
Opt godaci ş-un godăcel,
Toţi cu râtul de oţel.


Las‘ să ploaie ca din nori,
Trageţi hora, măi copii!


                                              
Ne-a veni nouă-odată
Zi de plată şi răsplată
Să-l aducem la aman
Pe Gaziul de Osman.
Vie!... ura!... la Balcani!
Trageţi hora, măi curcani!


Cât e negru, cât e soare,
Moartea şede pânditoare
Şi prin şanţuri şi prin râpi,
Şi tot bate din aripi,


Las‘ să bată până mâni...
Trageţi hora, măi români!



Poezia Păstorii Şi Plugarii de Vasile Alecsandri



 PĂSTORII ŞI PLUGARII
                 I


Priviţi pe cele dealuri înalte, înverzite,
Pe-acele largi poiene cu flori acoperite,
Priviţi, străini de lume, păstorii cei români,
Aproape de-a lor turme păzite de-ai lor câni,
Trăind o viaţă lină în tainica natură,
Cu buciumul în mână, cu fluierul la gură.
Cerească limpezime, precum într-un izvor,
Alin se oglindeşte în sufletele lor...


                             
Voi toţi, care de dânşii aţi râs fără mustrare,
Jos capul, o! nemernici loviţi de admirare.
Un paloş de izbândă există-n orice fer,
În tot păstorii astăzi există-un scutier!


                       II

                             
Priviţi pe cea câmpie frumoasă, roditoare,
Plugarii, muncitorii lucrând în foc de soare.
Pe faţa lor cea blândă, pe ochii lor cei vii
Adie boarea dulce din verzile câmpii.
Sub mâna lor e sapa, hârleţul, coasa, plugul.
Alăture cu dânşii stau boii purtând jugul,
Şi tot ce-i încojoară, deal, luncă, şes, izvor,
E pacinic cu blândeţea din sufletele lor.
Voi toţi, care de dânşii aţi râs fără căinţă,
Jos fruntea, o! nemernici căzuţi în umilinţă.
O spad-a răzbunărei există-n orice lanţ.
În tot românul astăzi exist-un dorobanţ!

                                                                              Mirceşti, noiembrie 1877


                       
           

Poezia Cânticul Gintei Latine de Vasile Alecsandri



   CÂNTICUL GINTEI LATINE

                                                            
Latina gintă e regină
Între-ale lumei ginte mari;
Ea poartă-n frunte-o stea divină
Lucind prin timpii seculari.
Menirea ei tot înainte
Măreț îndreaptă paşii săi.
Ea merge-n capul altor ginte
Vărsând lumină-n urma ei.


                                                             
Latina gintă e vergină,
Cu farmec dulce, răpitor;
Străinu-n cale-i se înclină
Şi pe genunchi cade cu dor.
Frumoasă, vie zâmbitoare,
Sub cer senin, în aer cald,
Ea se mirează-n splendid soare,
Se scaldă-n mare de smarald.


                                                            
Latina gintă are parte
De-ale pământului comori
Şi mult voios ea le împarte
Cu celelalte-a ei surori,
Dar e teribila-n mănie
Când braţul ei liberator
Şi luptă pentru-al său onor.


                                                             
În ziua de judecată,
Când faţă-n cer cu Domnul sfânt,
Latina gintă-a fi-ntreabată
Ce au făcut pe-acest pământ?
Ea va răspunde sus şi tare:
,,O! Doamne,-n lume cât am stat,
În ochii săi plini de-admirare
Pe tine te-am reprezentat!"
              


Poezia Grui-Sânger partea a-VI-a Iertarea de Vasile Alecsandri

Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger.El locuia
 într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                 etc.,etc.
             ( POVESTE VECHE )


         Iertarea
           VI


            
Azi cerul e mai aspru! cad raze înfocate,
Şi setea linge peatra izvoarelor secate!
O gură, numai una de apă mai rămâne...
Bătrânul, neiertatul, cu focul în plămâne,
O soarbe-n gură-i, pleacă, se urcăiar din vale,
Târându-se  pe coate,pe brânci în cruda-i cale,
Şi rupţi îi sunt genughii, şi rupte-a sale coate,
Şi sângele-i se scurge,şi cade, nu mai poate,
Căci drumul se lungeşte cu cât şi sete-i creşte...
Dar iată că la mijloc de cale se opreşte!


El vede-o păsărică pe jumătate moartă;
În palmă-i o cupride,la guralui o poartă
Şi cu o picătură prielnic o adapă,
Făra-n-ghiţi, sărmanul, macar un pic de apă!

Renvie păsărica încet din amorţire
Şi-n ceruri se înalţă cu-o vie ciripire.
Minune!... iată cerul deschis se ilumină
De-o tainică-auroră feerică, divină.
Atât de strălucindă, cât însuşi mândrul soare
Se stinge ca steluţa l-a soarelui splendoare,
Ş-un glas pătruns de milă, duios de bunătate,
Din cer grăieşte; ,,Sânger! iertat eşti de păcate!
Mult rău o faptă bună în ceruri cumpăneşte;
O biată păsărică de minci te izbăveşte!" 

                                      
Grui-Sânger nalţă fruntea... El vede cu uimire
Pe faţa părintescă o dulce-nduioşare;
El vede-a lui victime cu îngeri adunate
În braţele deschise chemându-l ca pe-un frate;
Şi vede ca prin farmec pe trunchiul fără viaţă
Crescând vlăstări frumoase cu veselă verdeaţă,
Şi-n vârf o floare albă ce cade pe-a lui frunte
Ca  semn de încetare a chinurilor crunte.
Iertatul zice; ,,Doamne !parinte!... îndurare!...
Şi cade şi se stinge cu-o lină suspinare.

                                      
Se spune că pe locul unde-au murit sărmanul
Un arbor mic, sălbatic, răsare pe tot anul,
Având o păsărică în vârf, cu glas de înger...
El poartă poame roşii si numele de Singer.  


                                                                                                                               Mirceşti 1875




Poezia Grui-Sânger Partea a-V-a Pedeapsa de Vasile Alecsandri

 Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger. El locuia
 într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                 etc.,etc.
             ( POVESTE VECHE )


      Grui-Sânger Pedeapsa
    
                    V
              

Trecut-au jumatate de secul pe-astă lume.
Din codru nu rămas-au decât hidosu-i nume;
Pe unde-au fost odată stejarul, bradul, plopul,
Desime urieşă ce-au înfruntat potopul,
E numai câmp de petre, gol, trist, secat de soare
De care fug vulturi și feare răpitoare.
Nici scaiul, nici urzica pe sânul lui nu creşte,
În veci dorita ploaie, nici roua nu-l stropeşte,
Iar dac-un nor se sparge deasupră-i câteodată,
Cu lacrimi lungi de sânge e ploaia-amestecată.
De câmpul cel de groză chiar gândul se fereşte;
Chiar crivăţul pe margini din zboru-i se opreşte,
Atât este de mare pe locul de-anatemuri
Urgia nempăcată  cereştilor blăstemuri!
Şi însă-un om, în soare, om singur... cine-ar crede?
Pe-a dealului cărare un om acum se vede,
Bătrăn ca lumea, gârbov, sub vântul relei soarte,
El pare că de seculi au fost uitat de moarte.
Pleșuv, pe a lui frunte pârlită, nesenină,
Trec nori de gânduri negri sub carii ea se-nclină,
Şi desele zbârcele pe ea sunt împletite
Precum o ţesătură de fire încâlcite.
Sprincenele lui albe pe ochii lui se pleacă,
Lăsănd de-abie prin ele lumina ca să treacă,
Pe când el se tot urcă pe brânci, fără-ncetare.

De-o jumătate secul, sub gândul ce-l omoară,
El în genuchi se suie,și în genunchi coboară
Pe culmea vârfuită cu-o neagră buturugă,
Şi tot şopteşte-n sine o mult duioasă rugă.
Sărmanul! merge-n vale de-şi umple gura plină
Cu apă din izvoare, vioaie, cristalină,
Apoi se-ntoarce iarăşi la deal, pe culmea arsă,
Şi-n cet la rădăcina copacului o varsă,
O varsă toată, toată! făr-a lăsa din gură
Să lunece în peptu-i macar o picătură;
Dar, vai! trec nopți, trec zile, trec ani și cât muncește
Zadarnic! buturuga nu mai reînverzeşte!




Poezia Grui-Sâger Partea a-IV-a Blestemul de Vasile Alecsandri


 Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger.El locuia
 într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                 etc.,etc.
             ( POVESTE VECHE ) 

                                         
Grui-Sânger Partea IV Blestemul


                                  
O ! cruntă fărdelege! Păcat fără iertare!
Cumplitul, paricidul încremenit apare
De spaima ce-l cuprinde, spământător, la focul
Aprins cu răpegiune de fulgeri în tot locul.
Pădurea-ntreagă arde cu negrele-i păcate,
Lăţind lumini pe ceruri, pe dealuri departate,
Şi oaspeţii prădalnici în zboruri zgomotoase,
Se duc, vârtej fantastic, cu țipete fioroase.
Pădurea arde! brazii s-aprind ca nalte torţii.
Sub bolte-nflăcărate trec victimele morţii,
Lung şir de spectri palizi ce merg ca sa arate
Lui Sânger a lor feţe şi răni nevindecate.
Deodată prin vuirea de vaiete-n mulţime,
Prin miile de glasuri ce-l mustră cu asprime
Şi mai presus de zvonul pădurei ce trăsneşte,
Un glas din altă lume se-nalţă şi grăieşte:
,,T, proclet, ucigaşe! infame paricide!
Tu, pentru care astăzi  tot iadul se deschide,
Tu, răpitor de zile cui ţi-au dat viaţă, nume!
Atunci a ta osândă sfârşit să aibă-n lume
Când astă buturugă de arbor ars sub care
Părintele tău zace ucis, fără suflare,
Va da şi flori şi frunze, etern fiind udată
Cu apa cea din vale în gura ta carată.
Iar păn-atunce, iasmă ce a născut Păcatul,
Legată-n înfrăţire cu Răul nempăcatul,
În viaţă şi-n mormântu-ţi în veci să nu guşti pace
Şi cugetul din tine s-auzi că nu mai tace.
Să nu priveşti tu cerul şi omenirea-n faţă!
De foc să-ţi fie apa, şi soarele de gheaţă!
Să bată-n tine biciul urgiilor turbate
Păn` n-a mai fi pe tine loc unde a mai bate!   
Toţi şerpii de pe lume să iasă-n cale
Să-ntâmpini numai ură, sa nu simţi decât jale!
Să râdă, să te lase luptând cu-a ta mustrare,
Încât s-ajungi tu însuşi a feri de tine
Prin ultima ta crimă, uciderea de sine!
Blăstem! blăstem pe capu-ţi în lunga vecini[ci]le
A ta cenuşă peară în vânt şi neagră fie!"  
                                  



Poezia Grui-Sânger Partea a-III-a Paricidul de Vasile Alecsandri

 Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger.El locuia
 într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                 etc.,etc.
             ( POVESTE VECHE ) 


GRUI-SÂNGER PARTEA III PARICIDUL



                      
E ora de mistere, de groaza şi de şoapte,
Când trec fiori în aer şi demoni roşi în noapte;
Când umbra trădătoare aşeaza pe sub maluri,
Prin unghiurile casei, prin guri de văi,pe dealuri,
Prin codri, prin ruine de veche monăstire,
Pe nalte clopotniţi, prin negre cimitire,
Fantasme tupilate, vedenii mari,tăcute,
Ce stau ca nişte visuri din ochi nedispărute,
Şi  astfel, locuita de umbre, noapte pare
Mută de groază, rece şi fără răsuflare .
E ora de uimire, când codrul-fără-viaţă
S-arată mai sinistru prin văl de oarbă ceaţă
Şi scoate-un aspru vuiet ce-suflă oţerire,
Ducând în lume, tainic,o cruntă prevestire.
Tot omul fuge, toată făptăra se ascunde...

Un om îşi face cruce şi-n codrul des pătrunde!

E tatăl lui Grui-Sânger!... plăpând, fără putere
Sub sarcina greoaie de ani şi de durere,
El intră pe sub arbori în haosul cel mare
De negru întuneric, adânc, fără hotare,
Şi tot înaintează pe căi nestrăbătute
Şi pare că înoată prin unde nevăzute.
Încet, având de reazăm un vechi toiag de vie,
Sărmanul urcă-n lacrimi cărarea de urgie,
Căci vine ca să cerce de-a smulge din orbire-i
Pe fiul său ce calcă  în volvura să-l peirei.
El vrea să-l mai revadă, el vrea să-l mai sărute,
Să-l scoată la lumină din căile perdute,
Şi astfel merge,merge,plecând a lui statură,
Ca-n timpul dismierdării,când fiul era-n faşe.



Stăi! fugi, nenorocitule! un pas de-i face încă...
Dar iată-l sus pe culme,ah! iată-l lăngă stâncă!
Deodat-o bardă crudă prin aer luce, zboară,
Loveste!... gios bătrânul c-un vaiet se doboară,
Iar Sânger ucigaşul, plecându-se, deodată
În clipa unui fulger zăreşte... pe-al tatăl!








Poezia Grui-Sânger partea a-II-a De Vasile Alecsandri

Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger.El locuia
  într-un codru întunecos şi omorâtor
     ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                    etc.,etc.
                  ( POVESTE VECHE ) 
           
                                                                                                            
                                                                                               
         GRUI-SÂNGER
                  II

E crud lupu-n turbare! crud tigrul ce sfăşie
O turmă de gazele pe-a Nilului câmpie!
Crud uliul care trece şi ţintă se abate
Pe-un stol de păsărele în ierburi tupilate!
E crud destinul, crudă moarte! dar în cruzime
Pe Sânger ucigaşul nu îl întrece nimeni!
De-abia sosit în viaţă prin moartea maicei sale,
Vrăjitu-l-au Satana cu pofte criminale
Să schingiuie, să rupă, să prade, să omoare,
Să fugă-n întuneric de oameni și de soare.
Străin de toată mila, plăcerea-i cea mai vie
Au fost să nimicească pe lume tot ce-nvie.
Să calce flori şi roadă, să scrie cuiburi pline,
Să smulgă aripioare de fluturi și de-albine.
Acum însă el cată un alt soi de victime!
Îi plăce-a sui scara năprasnicelor crime:
Acum ucide oameni!... Cum îi zăreşte, râde
Şi îi ucide, numai de setea de-a ucide!
De zece ani în codru el s-au retras aice.
Soţia lui e groaza şi noaptea-a lui complice!
Ca un tigru fără saţiu, sub un stejar la pândă,
El face zi şi noapte o crânceană izbidă,
Găsind în agonie un vuiet care-i place
Ş-o viată desfrânată în morţile ce face,
Monstru cumplit  cu faţa ca sufletu-i de slută,
În trame sângeroase gândirea-i e perdută.
Oricine-l vede crede că au văzut o ciumă,
Şi dacă scapă teafăr, un păr de lup s-afumă,
Căci fruntea lui apare sinistru luminată
De-a focului ce-l arde vapaie-nflacarată;
Dar vulturii, și ulii, și buhnele, și corbii
Precum tot spre lumină cu jale cată orbii,
Ţintesc cu neclipire spre dânsul ochi sălbatici
Ce noaptea printre arbori s-aprind ca roşi jaratici,
Ei zboară pretutindeni alăture,-mpreună,
Formându-i pe sub nouri cu zborul o cunună,
Un larg cortegi funebru ce lasă unde trece
De albe oseminte o cladă tristă, rece!
O singură fiinţă în inima-i secată
Gaseşte-adăpostire; bătrânu-i, jalnic tată,
La care se gândeşte cuprins de-nfiorare
De câte ori comite o crima în turbare.
Imagina iubită a bunului părinte
Adeseori în lacrimi îi trece-atunci prin minte,
Punându-se-ntre dânsul și victimele sale....
Zadarnic!... el e arma puterii infernale! 

                                   





Poezia Grui-Sânger Codrul-Fără-Viaţă partea a-I-a Vasile Alecsandri

  Cică au fost odată un hoţ năprasnic
  ce se numea Grui-Sânger.El locuia
  într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                        etc.,etc.
                           ( POVESTE VECHE )                       


    CODRUL-FĂRĂ-VIAŢĂ

                       I

În cea pădure veche, grozavă, infernală,
Cine-au aflat în lume de codrul-fără-viaţă
Şi n-au simţit în suflet un crunt fior de gheaţă?


Cărarea-i încâlcită şi umbra e mortală,
Şi arbori, stânci, prăpastii și oricare făptură
Iau forme urieşe prin negura cea sură,
Aspecturi fioroase de pajuri, de balauri,
De zmei culcaţi pe dâmburi, de şerpi ascunşi în găuri,
De toate-acele feare povestice, de pradă,
Ce luna giulgiuieşte cu alba ei zăpadă,
Copacii întind braţe lungi, ameninţătoare,
Nălţând pe toată culmea câte-o spânzurătoare;
Şi stâncile, fantasme pleşuve, mute, oarbe
Deschid largi, negre peşteri menite de a soarbe
În umbra lor adâncă şi de misteruri plină
Pe omu-mpins de soartă a pere din lumină.
În funduri de prăpastii se bat mereu de maluri
Şiroaie care poartă cadavre pe-a lor valuri;
Şi  aburi într-amurgul din ele se ridică
Ce-n rouă sângerândă pe frunzi uscate pică,
Sau merg. de se aşează pe stânci, pe vârf de munte
Ca palide vedenii cu pletele cărunte.




O crânceană orgie de sânge, de cruzime
Îmbată umbra mută ce zace la desime,
Ş-ades în mez de noapte s-aude prin tăcere
O surdă lovitură, un vaiet de durere,
Apoi un zbor de vulturi şi urlete hidoase
De lupi ce vin să-mparte a victemelor oase,
Şi straniu, lung, satanic, un hohot ce răsună
Ca clocotul de codri când cerurile tună.
Atunci păstorii sarbezi zăresc din depărtare
Ivindu-se pe munte o naltă aratare
Ce stă în dreptul lunei cu-o bardă groasă-n mână...
Şi până-n ziuă urlă dulăii de la stână.


Amar de cine intră prin ramurile dese
Acodrului de moarte! Sărmanul, dacă iese,
El pare-un strigoi palid zărit ca printr-un vis,
Ce caută cărarea mormântului deschis...
Acolo-i cuibul spaimei şi adăpostul urei.


Grui-Sânger, ucigaşul, e regele pădurei!





Poezia Din Mărgăritărele de Vasile Alecsandri





      DIN   MĂRGĂRITĂRELE
           (1852-1862)

  Lacrimile izvorâte dintr-un suflet simţitor,
  Precum roua dimineţii, se înalţă tainic nor


  Şi se duc de se revarsă pe al Domnului altar
  În odoare preţioase, în ceresc mărgăritar.

Poem Istoric Dumbrava Roșie Aratul partea a-VIII-a Vasile Alecsandri



         ARATUL                  
            VIII


Armata glorioasă e frântă, răsipită,
Ca munții de nisipuri în Africe pustii.
Într-un vârtej de spaimă din urmă-i fugărită
Prin văi, prin munţi, prin codri, prin râpi și pe câmpii.
Iar craiu-n desperare,din dealul Cataliniei,
Privește printre lacrimi frumoasa lui armată.
Ieri floarea vitejiei, azi vai! prada rușinei,
Cum fuge ca un nour sub zare-mprăștiată.
Ș-acum el se găsește cu adevărul față!
Slab, mic, fără trufie, văzăndu-și înainte
Spectaculul peirei ce-i dă fiori prin minte,
Ș-în urmă-i alt spectacul cu sufletu-i înghețată.
....................................................................
Pe-un şes întins și galbăn, sub arșița de soare,
Cinci sute pluguri ară pământul ţelinos,
Şi domnul Ştefan însuşi ,cu fruntea în sudoare,
Asistă pe-un cal negru, sub un stejar frunzos.
Opt mii de leşi de oaste, legaţi, cu frâu-n gură,
În loc de boi, la juguri se opintesc trăgând;
Ei trag mereu, și ferul greu mușcă-n bătătură,
Și unii gem, și alții cad pe genunchi plîngîng!
Dar biciul îi loveşte şi lancele-i împung ...
Se scoală-n brânci şi iarăşi trag brazde pe pământ!
 Mulţi dintre ei, sărmanii! în capăt nu ajung
 Şi chiar în a lor brazde găsesc a lor mormânt!
 Românii cu glas aprig îndeamnă ca să-ntindă.
 Strigând: ,,Hăiş, ţa, litfene ; hăiş, ţa, haram de plug!
 Tu-mi pregătiseși jugul, eu mi te-am pus în jug.
 Hăiş, ţa!..." Apoi din urmă aruncă-n brazde ghindă.
 Iar  Ştefan la tovarăşi le zice cu glas tare:
 ,,Aşa scrie românul a sale fapte mari,
 Cu feru-n brazdă neagră!... Românul astăzi are
 Pământul său drept carte şi pluguri cărtunari.
 Aici pe unde astăzi e numai câmp, otavă,
 Umbri-se-vor urmaşii sub Roşia-Dumbravă!"







  .................................................................
  Trecut-au patru seculi din ziua ce fatală
  Când se-ngroapă-n ţărână a duşmanilor fală!
  Şi faptul cel istoric, sub formă legendară,
  Din neam în neam românii îl povestesc în ţară.
  Priviţi ! lângă-o dumbravă stă tabăra de care.
  Flăcăi voinici şed roată pe lângă un foc mare,
  Mirându-se-ntre dânşii cum vreascurile-n foc
  Ca nişte şerpi se mişcă, sucindu-se în loc.
  ,,Ştiţi voi de ce stejarul, arzând, plânge şi geme?
  (Întreabă-un român ager pe care-a nins devreme.)
  Cole,-n astă dumbravă, copacii urieşi
  Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi.
  Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare,
  O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are;
  Iar în pământ negru, cu sânge-amestecat,
  Spre lungă pomenire el ghindă-au semănat!"
 ..................................................................
  El zice, şi dumbrava se pare că roşeşte,
  Ş-un aspru glas de vultur în noapte se trezeşte.
  El zice, focul arde, dumbrava luminând,
  Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând! 

                               
                               

Poem Istoric Dumbrava Roșie Lupta partea a-VII-a Vasile Alecsandri



                    LUPTA
                       VII

Toporski veteranul cu-o ceată mai aleasă
Lui Albert se închină și pleacă la război.
Pe loc bătrânul Cârjă în cale-i vrând să iasă,
De lângă Ștefan pleacă cu buni viteji de soi.
Ei vin călări în grabă, aprinși de răzbunare,
S-apropie; iar Cârjă, zburând în fugă mare,
În fața lui Toporski s-oprește ș-astfel zice:
,,Toporski! din doi unul e scris să peră-aice!
Ori tu, ori eu; sus pala, și vin la luptă dreaptă!”
,,Cârjă! răspunde leahul, ai minte înțeleaptă,
Dar inimă nebună. Eu te cunosc pe tine,
Ești leu năprasnic, însă și tu mă știi pe mine,
Căci în mai multe rânduri luptat-am înainte,
Pe când aveam braț verde și inimă ferbinte
Nici tu, vechiul meu dușman, nu m-ai învins pe mine,
Nici eu n-am avut parte să te înving pe tine.
Ce dar n-am putut face în focul tinereții,
Pute-vom face oare sub iarna bătrâneții?
O! Cârjă, barbe albe purtăm acum noi doi,
Și lupta, draga luptă, nu mai e pentru noi.
Privește! alții, tineri, stau împregiuril meu,
Demni adversari acela de pe-mpregiurul tău.
A lor acum e rândul, frate. Noi, veterani,
Șoimi învechiți, deoparte să stăm, privind șoimanii.
Vin cole lângă mine, și nu fi dușman mie,
Căci vârsta între oameni stinge-orice dușmănie!”
Răspunde-atunce Cârjă: ,,Toporski, ai dreptate,
Ades e rece peptul, și inima tot bate!
Apoi, mărind-și glasul, el strigă la ai săi:
,,La luptă, voi, șoimanii, luptă, feții mei!”
,,La luptă!” strigă însuși Toporski-n mare glas,
Și amândoi bătrânii deoparte s-au retras.



Pe loc ambele cete aprins electrizate
Scot paloșele-n soare c-un freamăt de oțel.
Ochirile prin aer se-ntâmpină-ncruntate,
Căci fiecare-alege un dușman pentru el.



Plecând apoi cu toții, stâng frâiele, dau pinteni,
În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni,
Și zbor pe-aripa urei, cu-avântul de nălucă,
Și intră ceată-n ceată și-n luptă se apucă.
Pământul ropotește sub tropot de copite,
Văzduhul strălucește de arme ascuțite,
Iar paloșele albe cionindu-se-n loviri
Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre zingheniri.
În cliăpă cad sub ele, străpunși, scăldați în sânge,
Iarmeric Mazovitul, ce-n două părți se frânge,
Și Buhtea parcalabul, cu-o largă brazdă-n pept,
Și tânărul Cozjatic, lipsit de brațul drept.
Grodeck, zis Falcă-Tare, în crudul său avânt,
Precum un vier de codru, se-nainta prin glotă
Și sabia-mpregiuru-i făcea o largă roată
Ce se-nvârtea la soare și șuiera în vânt.
Cădeau victime multe sub arma ce zbura!
Și Grodeck în turbare pe rând le număra,
Călcând tot înainte pe victimele sale.
Când, iată, din mulțime apare drept în cale
Balaur de la Galu, ce poartă ușurel
O ghioagă monstruoasă, cu dinții de oțel.
Grodeck răpede spada-i în peptul lui Balaur!
Sângele curge!... peptul greu muge ca un taur,
Dar ghioaga se abate!... sub crunta-i lovitură
Zbor crierii lui Grodeck, și dinții toți' din gură;
Iar leahul, cladă moartă, greu cade pe pământ,
Nendeplinind în viață grozavu-i jurământ.



Coman, de la Coman, cu Velcea, șerpe iute,
Privesc din depărtare cum vine și cum saltă
Un cal de soi ogarnic, deprins a vâna ciute,
C-un voinicel subțire ca trestia de baltă.
,,Cine să fie oare cel căpitan frumos?”
,,E Biela, păr de aur, cu mijloc mlădios.”
,,Vânat de soi, e, frate?”
,,E pui de palatin!”
,,Aține-te dar, Velceo.”
,,Coman, mă ațin.”
Și amândoi la pândă se pun în a lui cale,
Coman cu brațe goale, și Velcea cu o coasă.
Venea fugaru-n salturi, zburlind coama-i pletoasă:
Venea voiosul Biela pe câmp cel de jale,
Și pala-i când de-o parte, când iar de altă parte,
Tăind în carne vie,făcea ochiuri deșarte.



Deodată Velcea sare, sub cal se ghemuiește,
Și calul-mpuns la glezne din fugă poticnește,
Turtind sub el pe Velcea; iar mândru-i căpitan
Îl zvârlea peste capu-i în peptul lui Coman.
,,Bine veniși la mine!” îi zise urieșul,
Și-n brațele-i de schijă, râzând, grozav îl strânge,
Cât peptul îi zdrobește și oasele îi frânge,
Apoi între cadavre, pe câmp, aruncă leșul...



Gorow și Zablotowski combat delaolaltă
Cu Stroe Vlad, hotnogul, și cu șoltuzul Daltă.
Umăr de umăr, coastă de coastă, om și cal
Se strânge, se prind cu ură în cleștet infernal,
Voind a să absoarbe de pe a lumei față
Cu partea lor de soare, cu partea lor de viață.
Și sânge din pepturi, din frunți mereu se scurge
Și pe sub cai de-a lungul el gâlgâie și curge.



Crâncenă luptă! Moartea deasupra se arată,
Face un semn, alege, şi cleştetul deodată
La semnu-i se desprinde, lăsând pe câmpul să cadă
Gorow şi Zablotowski, amici, a morţei pradă!
Iar caii lor, ca dânşii nedespărţiţi, cu dor,
Se duc nebuni prin lagăr, chemând stăpânii lor.
Glence din Pocuţia sub Udrea se doboară.
Udrea e prins de Cziusko, dar singur se omoară
Strigând în desperare: ,,Ah! zece morţi mai bine
 Decât o viaţă lungă şi zile cu ruşine!"
 Cobaci rătează capul baronului Huminski,
 Ciolpan apucă-n braţe-i pe junele Tenczynski
 Şi merge de-l depune lui Ştefan la picioare,
Apoi se-ntoarce iute la nouă vânătoare.



Zbaloş pe-un cal de câmpuri,
Negrea pe-un cal de munte
Se întâlnesc cu ochii ş-aleagă să se-nfrunte .
Izbindu-se-n mulţime cu-avânt apăimântător,
Crunt se lovesc din fugă cu paloşele lor.
Lovire fulgerând şi leahului fatală!
El cade jos!...în mâna-i se frânge a sa pală,
Dar Negrea, viteaz darnic, îi zice: ,,Frate Zbaloş,
Pe-un om căyut nu-mi place să cadă al meu paloş.
Te scoală, mergi în pace cu zile de la mine.
Ar fi păcat să peară un bun viteaz ca tine!"
A zis, calu-şi întoarce şi-n gloată să răpede,
Lăsând în urmă-i leahul; iar Cârjă,care-l vede,
Braţul ce nu dă moarte când poate, multe poate!"
Şi glăsuind, el vede a lui Toporski ceată,
Ciuntuită, risipită şi-n tabără-alungată,
Fugând cum fuge spaima lipsită de ruşine...
Şi simte mândrul Cârjă o mare vâlfă-n sine.
Iar crainicu Toporski, cu fruntea obosită,
Şopteşte vărsând lacrimi: ,,O! soartă mult cumplită!
Eu, tare-odinioară, vechi arbor a Lehiei,
Perdut-am frunzi și ramuri sub vântul vijeliei!
Iată-mă-nvins! Cârjă, de-acum sunt robul tău!”
,,Rob, tu? nu mi-ar ierta-o preasfântul Dumnezeu!
Când un popor de oameni se-nchină ție,mie,
Un tu, ș-un eu, Toporski,nu cade în robie!”


Așa grăiește Cârjă, bătrânul înțelept,
Și,singur, merge vesel la Ștefan, domnul drept,
Ce-i zice: ,,Ani mulți, Cârjă! tu fală mi-ai făcut!
Ca tine fie-ți neamul viteaz și priceput!



Apoi cătră oștimea pe lângă el rămasă:
,,Acum e rândul nostru, boieri, copii din casă!
Să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor,
Ce trece și răstoarnă ca trăsnet răzbitor.
Dați vânt armelor voastre! pe cai, și după mine!”
Precum un cârd de vulturi din sferele senine
Cad iute ca un fulger pe-o pradă ce zăresc,
Românii, duși de Ștefan, în lagăr se izbesc!
Nimic nu le rezistă, nici tunuri, nici desime,
Nici șanț, nici zid de care, nici deasă călărime,
Căci ei răstoarnă-n treacăt, și darmă, sfarmă-n clipă
Scadroane, tunuri, corturi, și pun tot în risipă.



Fug leșii, fug cruciații și fuge însuși craiul!
Îi duce domnul Ștefan cum vântul duce paiul;
Iar tabăra leșească un lung pustiu ramâne
Sub apriga furtună a cetelor române!



Când suflă vântul toamnei prin codrii vesteziți,
Copacii plini de frunze sunt astfel zguduiți,
Și crengile căzute, și frunzele uscate
Pe câmp în depărtare sunt astfel semănate.







                                     

Poem Istoric Dumbrava Roşie Asaltul partea a-VI-a de Vasile Alecsandri



            ASALTUL  
                  VI

Gonise vântul nopții furtunele cerești,
Lăsând acuma rândul furtunei omenești,
Și soarele-n splendoare din neguri răsărise,
Părea că vrea s-admire pe-acel ce se fălise
Că lumea îngrozită, privind spre răsărit,
Vede-va-n loc de soare al său chip strălucit!
El primblă ochi de aur pe tabăra leșească
Superbă!... împregiuru-i având ca s-o-ntărească
Un lung ocol de care legate strâns cu lanțuri,
Ocol armat cu tunuri și-ncungiurat cu șanțuri.
Armata e-n picioare! Puternica armata,
Cu-a sale lungi scadroane în larg cuadrat formată,
Ocupă după șanțuri al tabărei câmp nalt,
Stând gata să respingă românii din asalt.
Mii, mii de lănci cu flamuri se văd fâlfâietoare,
Ca trestiile dese din bălți când suflă vântul.
În aer nechezuri,comănzi răsunătoare,
Și caii-n neastâpăr frămntă-n loc pământul.
Iar Albert, mândru rege, în loc pe-o nălțime,
Privește cu-ngâmfare frumoasa lui oștime
Călare pe-un cal sprinten din stepele ucrane,
El are lângă dânsul un grup strălucitor
De palatini, de hatmani sleiți pe caii lor,
Și steagul înainte-i cu semne suverane.
La dreapta, sub pădure, româna oaste-apare
În pâlcuri și în cete pe câmp orânduite,
Și fiecare ceată de luptă pregătită
C-un tun cu șepte țevii, purtat pe roți ușoare.
Hotnogi numiți de Ștefan comandă călărașii,
Aprozii, lefeciii, curtenii și arcașii.
Iar Ștefan stă pe-o culme cu-o ceată ce nu-l lasă,
De-a țării boierime și de copii din casă
Sub dânsul are domnul un zmeu, un moldovan,
În stânga lui pe Boldur, în dreapta pe Bogdan,
În mână-i buzduganul domnesc care-n războaie,
Ca brațul care-l poartă, în veci nu se îndoaie,
Și pe deasupră-i steagul, amenințând furtuna,
Cu bourul, cu steaua, cu soarele și luna.
Precum doi nori pe cercuri stau față-ntunecoși
Și merg unul spre altul, dând fulgeri luminoși,
Armatele dușmane, crunt-amenințătoare,
Răspând din ochi, din arme luciri fulgerătoare.
Și litfii și românii privesc în nerăbdare
Unii la rege, alții la domn, și fiecare,
Dorind, pândind semnalul războiului...  Deodată
Ștefan ridică steagul, dând semn l-a lui armată,
,,Ura !...” trei pâlcuri dese de cei mai buni arcași,
Plecând, pe câmp se-nșiră în grupe de hărțași
Voinicii merg în fuga spre lagăr, înzdrați,
Din arcele lor nalte trăgând mii de săgeți
Ce vâjie-n desimea scadroanelor leșești
Și prind răsad de moarte în pepturi omenești.
Dar tunurile-ascunse în lagăr, după care,
S-aprind, scoțând pe gură mortală detunare,
Și mulți dintre arcașii departe-naintați
Cad morți, scăldați in sânge, de glonțuri fulgerați.
Tovarășii lor grabnic atunci se întrunesc,
Dau semne de-ngrozire, la fugă se gătesc,
Cercând s-atragă leșii din tabără afară.
Dar leahul nu-i urmeaza, cercarea le-i zadară !
,,Vezi litfa! zice Boldur, stă-nchisă la ocol.
Nu vrea, nu îndraznește să iasă-n câmp, la gol.”
,,Vom merge noi la dânșii! românul domn răspunde,
În tabări lănțuite știm noi cum se pătrunde.
Tu, Boldur, mare hatman, și tu, Coste-paharnic,
Precum se cade vouă, îmi place a fi darnic,
Făcându-vă cu mine partași la zi de fală.
În dușmanii Moldovei acu să-ntrați navală
Cum intră leu-n turme și paloșul în coaste!”
Pe loc semeții Coste și Boldur, capi de oaste,
S-au dus, s-au pus în fruntea românilor, strigând :
,,La foc, copii!” și grabnic plecat-au alergând.
Vuiește aprig câmpul și armele răsună,
Și tunurile crunte ca tunete detună.
O grindină de glonțuri fatală,-ucigătoare,
În cetele române duc moarte-ngrozitoare ;
Dar ele, nengrozite, făr-a-nceta deloc
Pășesc tot înainte, sub viscolul de foc.
Mulți le rămân în urmă, rupți, morți, căzuți pe brânci!
Ei zbor ș-ajung în număr la șanțurile-adânci.
,,Năval cu toți în lagăr, năval! oastea răcnește,
Din cer ne vede Domnul, și Ștefan ne privește !”
Și toți s-aruncă-n șanțuri, dau unii peste alții,
Cei mici, ușori, în grabă s-acață de cei nalți,
Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se izbesc,
Cu  unghile de maluri se prind, se opintesc,
Se urcă prinși de lanțuri, de-a tunurilor buze,
Și printre mii de săbii și mii de archebuze
Ce-i taie și-i răstoarna în șanțuri, fărămați,
Ei pun picioru-n lagăr, puternicii barbați !
Zadarnic Ceremișii, dosiți pe după care
Îndreaptă groase tunuri, le-ncarcă, le dau foc,
Românii, de-ai lor dușmani deprinși a-și bate joc,
Într-înșii dau izbire cu-o apringă turbare,
Îi pun sub coasa morții, în tabără-i resping,
Și, grabnic, care, tunuri în șanturi le împing,
Și fac podișuri late cu trupuri sângeroase
Ce mor în vaiet jalnic și-n chinuri dureroase.



Atunce craiul zice: ,,O ! frate Sigismund !
Zărește tu moldovenii în lagăr, colo,-n fund ?”
,,Dar! Sigismund răspunde; zărește o biată turmă.                                                                                         Nici unul  însă teafăr nu-și va călca pe urmă !”
,,Nici unul viu, nici unul !” zic leșii împregiur.
Și Herbor Lucasiewitz, viteaz cu părul sur,
Se duce să avânte armata cea crăiască
Și cu românii aprigi în pept să se lovească.
 .................................................................
Ca niște mari balauri cu lungi coarne-ascuțite,
Scadroanele în zgomot de tropot sunător
Se mișcă, saltă-n copce; apoi, luându-și zbor,
Cu lancele plecate la fugă-s răpezite.
Dar Costea și cu Boldur, tovarăși de izbândă,
Ținând în frâu avântul românilor semeți,
Le strigă: ,,Stați aice! toți după cai, la pândă,
Să trageți țintă-n litfe o ploaie de săgeți !”
Descalecă arcașii, gătesc arcele lor,
Trag, strunele vibrează, sunând sbârnâietoare,
Mii de săgeți trec iute sub soare ca un nor
Și intră prin scadroane cu-o aspră vâjiire,
Ducând cu ele groază, durere și peire.
Întregi șiruri de oameni, din fugă săgetați,
Se pleacă morți pe coame, cad grabnic răsturnați.
Mulți cai zac lângă dânșii și mulți, atinși la nări,
Fug târâind cadavre cu un picior în scări.
Dar Herbor Lucasiewitz răcnește: ,,Înainte !”
Și lungile scadroane-nainte merg grămadă,
Păn' ce topor cu lance și buzdugan cu spadă
S-ating în zinghenire sub soarele ferbinte.
Atunce mândrul soare ce spre apus plecase,
Oprit în a sa cale, văzu cu ochii roși
Un iad grozav de demoni sălbatici, fioroși,
Sărind, urlând ca feare, mușcându-se scrâșnind,
Rupând, lovind orbește, dând moarte și murind !
Românii în scadroane intrau ca-ntr-o pădure,
Clădind movili de leșuri sub zdravănul topor.
Și coasa neobosită, și harnica secure
Zburau abătând caii sub călăreții lor.
Iar ulii din Soroca, și zgripțorii din Vrancea
Cu lancea căngiuită în glotă pătrundeau,
Și răsturnau cu cangea, și străpungeau cu lancea,
Și trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau.
Dar și lehimea cruntă făcea pârte grozave,
În cetele române trecând ca prin troian.
Bravi, nempăcați, teribili, sub armele lor brave
Curgea o dâră lungă de sânge pământean.
Deodată prin oștime o veste au trecut:
,,Herbor sub buzduganul lui Boldur au căzut !”
,,Herbor e mort!” Stau leșii pătrunși, încremeniți,
Scot șoapte îngrozite, prin ranguri răzlețiți,
Perd cumpătul, perd capul, zvârl armele-n văzduh,
Dau dosul, și fug iute, goniți de-al spaimei duh.
Iar craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte,
Suspină: ,, O! Toporski, o! veteran cărunte !
Privește, fug mișeii! fug toți, fug mic și mare !
De-acum în tine e singur e singura-mi sperare !”