Poem Istoric Dumbrava Roşie Ştefan Cel Mare partea a-V-a Vasile Alecsandri



         ȘTEFAN  CEL  MARE
                          V


 În mijlocul pădurii este-o poiană lungă
Și largă ce foiește de oameni ca un roi.
La capătu-i din dreapta ea prelungește-o strungă
Prin care ostășimea curge ca un șioi.
Ea intră în poiană și se așează-n rânduri,
Privind la o colibă de ramuri de stejar
În care-o umbră mare de om plecat sub gânduri
Stă pe genunchi, se-nchină în față c-un altar.


Deodată o lumină fantastic izbucnește
Din zece nalți mesteacăni cu fruntea-nflacarată.
Coliba se deschide, umbra se scoală, crește
Și splendid maiestoasă la oaste se arată!
Un lung fior pătrunde mulțimea-n admirare.
Toți zic: ,,E Ștefan !"
Dar! Ștefan e cel mare !
Iată-l cărunt, dar încă barbat între barbați,
Ca muntele Ceahlaul prin munții din Carpați !
El întrunește-n sine o triplă maiestate:
Acea care-o dau aunii la conștiinți curate,
Acea care răsfrânge a tronului splendoare,
Ș-acea întipărită de faima-nvingătoare.
Timpul i-au pus coronă de-argint, țara, de aur,
Și gloria măreață i-au pus cununi de laur.
Pe falnici săi umeri, cu anii, sunt clădite
Neperitoare sarcini de fapte strălicite,
Dar, ani și fapte, Ștefan nu simte-a lor povară,
Căci  dragostea moșiei, ca sfântă primavară,
În sânu-i înflorește și îl întinerește
Pentru salvarea țării, când  țara pătimește.
Erou plin de lumină, el e menit în lume
Pe seculul ce-l vede să sape al său nume
Și să răspândă raze pe seculi viitori,
Precum un soare splendid ce sparge deșii nori.
Ființă de-o natură gigantică, divină,
El e de-acei la carii istoria se-nchină,
De-acei carii prin lume, sub pașii lor, cât merg,
Las' urme urieșe ce-n veci nu se mai șterg,
A căror legendă departe mult se-ntinde
Și-nchipuirea lumei fantastic o aprinde.
Mareț, în a sa umbră un timp întreg dispare,
Căci Dumnezeu pe frunte-i au scris :
Tu vei fi mare !


În mijlocul poienei el se înaintează,
Se urcă pe-o movilă și astfel cuvintează :
 ,,Români din toată țara ! Boieri, vechi căpitani,
Și voi, feciori de oaste!... Sunt patruzeci de ani,
Moldova, la Dreptate, pe soarta ei stăpână,
Mi-au pus pe cap coroana și buzduganu-n mână.
Prin cel Atotputernic ce apele încheagă
Păstrat-am până astăzi corona mea întreagă
Și buzduganul teafăr, deși pe mulți dușmani
I-au doborât, lovindu-i, în patruzeci de ani !
Dușmani din fundul lumei, păgâni, dușmani vecini,
Și, cine-ar putea crede!... chiar dușmani frați, creștini !
Trufași cu toți, sălbatici, lacomi, vicleni și orbi,
Care-mpregiurul țărei, precum un cârd de corbi,
Stă gata s-o sfâșie... dar n-au vrut Dumnezeu,
N-au vrut Moldova, țara vitează, n-am vrut eu !...


Pe Radu, Aron Petru și Țepeluș hainul
I-am frânt !... Maniac tatarul și Matias Corvinul
I-am frânt ! chiar pe sultanul Mehmet-Fatih l-am frânt !
Și-alți multi carii perit-au ca pulberea în vânt.
Voi îi cunoașteți bine, vitejii mei oșteni
Voi, pardoși de la Lipneț, vultani din Războieni,
Zimbri fioroși din codrii Racovii, aprigi zmei
Din Soci, din Catlabuga, din Bai, de la Șchei.
Apărători a crucei, voi cunoașteți bine,
Căci pentu-a lor risipă ați războit cu mine
Prin șesuri, munți și codri, pe iarnă, toamnă,vară,
Făcând din peptul vostru un zid, hotar de țară,
Roșind cu-a vostru sânge ferbinte, plin de viață,
Siretul, Prutul, Nistrul și Dunărea măreață;
Stând vecinic în picioare, în veci neodihniți,
De arma, sora voastră, în veci nedeslipiți,
Fără copii,soție, o! dragii mei vultani
Și-n luptă, tot în luptă, de patruzeci de ani !
Ș-acum când armasarii Osmanului mărit
Aruncă largi nechezuri din mândrul răsărit,
Când Mohamed pe ceruri și-au azvârlit hamgerul
Ce, ca o semilună, cutrieră tot cerul ;
Când noi oprim cu peptul furtuna păgânească,
Ferind de-a sale valuri amvona creștinească ;
Acum, când toți creștinii, regi, domnitori, popoare,
Ar fi, ca frați de cruce, să-mpartă-același soare,
Priviți!... Pe cerul negru se-ntinde-un roș de sânge,
Din departare suflă un vânt ce geme, plânge
Și spune că în zare ard sate și orașe,
Că feare fără nume ucid copii în fașe,
Că țara e-n nevoie, că mor romăni sub chinuri,
Că fete mor sub silă, că pruncii mor în sânuri !...
Și cine face această fărdelege ?
Un domn vecin, prietin, un domn creștin, un rege !
Albert craiul Lehiei !...

Albert, de cap ușor,
Făcut-au un vis mare de rege-nvingător,
Dar n-are el, sărmanul, așa de largă mână,
Să poată-n ea cuprinde o patrie română !
Nici au ajuns Moldova de râsul mișeliei
Ca s-o răpească-n gheare-i un vultur d-a Lehiei !
Cât va fi-n cer o cruce ș-un Ștefan pe pământ,
Nime nu va deschide Moldovei un mormânt !
Cât vor calca dușmanii în țara de români,
Ei robi vor fi în țara, dar vecinic nu stăpâni !
Decât Moldova-n lanțuri, mai bine ștearsa fie !
Decat o viață moartă, mai bine-o moarte vie !


Români din toata țara, boieri, vechi căpitani,
Voi toți ai mei tovarăși de patruzeci de ani !
Când Albert ne menește robie, rele soarte,
Răspundeți, ce se cade lui Albert ?..."
,,Moarte, moarte !"
Strigă poiana: Moarte ! pădurea clocotește,
Ș-un soare roș în ceruri deodată se ivește.
,,Fie ! le zice Ștefan, fie cum cereți voi...
La arme ! și pe moarte! căci Domnul e cu noi !"



Poem Istoric Dumbrava Roşie Tabăra Română partea a-IV-a Vasile Alecsandri



  TABĂRA  ROMÂNĂ

               IV


O tânără pădure de ulmi și de stejari
Ascunde-oastea română prin junii săi tufari.
Misterul și tăcerea în sânul ei domnesc
Dar marginile sale sunt palid luminate
De flacările triste ce pâlpâie în sate
Și veselele focuri din lagărul leșesc.
Prin arborii și prin ramuri, din vârfuri pân-în poale.
Din când în când lucește oțel de săbii goale
Și ochi de lei, de vulturi, de leoparzi sălbatici,
Ce ard sub vălul nopții ca niște roși jaratici,
Căci ei s-ațintit cu jale și se opresc cu ură
Din zarea-nflăcărată pe lagărul vecin,
Și tot românu-n suflet pe sufletu-i se jură
Cu-al dușmanilor sânge să stingă-al țarii chin.
Dor crunt de răzbunare ! greu, aspru jurământ,
Ce sapă-n întuneric un larg, profund mormânt!
Ici, colo, prin poiene, stau pâlcuri de oșteni:
Arcași de la Soroca, năprasnici orhieni,
Aprozi, copii din casă,curteni ăi lefecii,
Toți, oameni tari de vână si oțeliți în foc,
Deprinși a-și trăi traiul în timp de voinicii
Ș-a da mâna cu moartea făr-a mișca din loc.
Ei poartă pe-a lor frunte, pe brațele lor groase
Și-n pepturi brazde multe, hieroglife sfinte
Cu  paloșul sapate, ce spun ș-aduc aminte
De lupte urieșe, de fapte glorioase !
Și-n viată-i fiecare și-au câstigat un nume,
O falnică poreclă, un titlu de strămoș:
Mihul, Păun de codru, Balaur, Alimoș,
Ursul și Pală-Dalbă, Grozan și Sparge-Lume !
Eroi de vechi balade ce s-au păstrat în minti,
Trecând în moștenire la fii de la părinți.


Lungiți pe mușchiul verde și domolind fugarii
Ce zburdă pe-ntuneric și desfrunzesc tufarii,
Voinicii buni de luptă și bucuroși de glumă Astfel grăiesc:
,,Grozoane ! ce-o fi ziua de mâni ?"
,,O fi la unii mumă, o fi la altii ciumă,
Amară pentru litfe și dulce la români"
,,Amin ! să deie Domnul !"
,,Va da, măi Pală-Dalbă !
Ș-o fi precum la Baia, n-o fi ca-n Valea-Albă,
Unde-am văzut pa Ursul gonit de șese turci.
,,Gonitu-m-au pe mine, dar i-am urcat în furci !"
,,Va fi precum la Scheie, unde-ați, văzut în silă
Maghiari schimbați în iepuri, ș-un Purice-n Movila."
,,Va fi precum la Lipneț cu dumbravioara verde,
La Racova pe unde și azi turcul se perde,
La Grumăzești, pe maluri, unde cazacul Jură
Pe mine, chiar pe mine,m-au încrestat la gură !
,,Te-au încrestat păgânul, dar când el vru de viu
Înot să treacă Nistrul, o păți rău, fărtate,
Căci de pe mal în fugă tu i-ai sărit pe spate
Și l-ai trimis sub Nistru, să-și cate un secriu."
,,Bine-i făcusi, Grozane ! E scris în cele sfinte :
Chiar apele să fie vrăjmașilor morminte!"
,,Așa e țara noastră !... e bună pentru vii,
Și pentru morți e bună."
,,De-aceea-n astă țară
 Vecinii dau navală cu sutele de mii.
 Urând viața la dânșii, le place-aici să peară !"
,,Le place, dar, Păune, și noi le facem placul.
Ei cred că-aici e raiul, ș-aici găsesc pe dracul."
,,Și cum sa nu-l găsească urdiile nebune
Când Ștefan e-n picioare, când versul lui ne spune :


Ștefan, Ștefan, domn cel mare
Seamăn pe lume nu are
Decât numai măndrul soare !


Din Suceava când el sare,
Pune peptul la hotare
Ca un zid de apărare!


Brațul lui făr-încetare
Bate ordele tatare,
Bate cetele maghiare


Bate leși din fuga mare,
Bate turci pe zmei calare
Și-i scutește de-ngropare !"


Lumea-ntreagă stă-n mirare !
Țara-i mică, țara-i tare
Și vrăjmașul spor nu are !''


,,Traiască  Ștefan-vodă !... Mulți dușmani vin la noi,
Dar cât vin năprasnici, putini fug înapoi."
,,Păcatul lor îi mână, sărmanii, ca pe-o turmă,
Și moartea le stă-n cale, și moartea le stă-n urmă."
,,De-aceea la Moldova vezi floare lângă floare.
E îngrășat pământul cu sânge."
,,Așa-i, frățioare



Dar cresc bujorii mândri din sânge de român
Și pălămida neagră din sânge de păgân !"


Sub cerul ce s-aprinde și-n clipă iar se stinge,
Vărsând pe a lor fețe lumini fulgerătoare,
Așa grăiesc barbarii ce somnul nu-i atinge
În așteptarea vie a zilei viitoare.


Și poalele pădurii sunt palid luminate
De flăcările roșii ce pâlpâie în sate.
Și-n tabăra vecină orgia cea nebună
Ca marea departată vuiește sub furtună ;
Iar în frunziș românii topoarele-și descântă
Și caii lor dismiardă, și-n umbră vesel cântă :
,,Sunt român cu patru mâni,
Și am leacuri de pagâni :
De tatari am o sageată,
De turci pala mea cea lată,
De litfeni un buzdugan
Și de unguri un arcan !"




Poem Istoric Dumbrava Roşie Tabăra Leşească partea a-III-a




        TABĂRA  LEŞEASCĂ

                     III

Pe culme prelungită ard mii și mii de focuri
Ca stele sămănate în numeroase locuri,
Se pare că tot cerul căzut e pre pământ
Și c-au rămas în urmă-i un haos, un mormânt,
Atâta întristare ș-atâta-ntunecime
Împrăștie pe boltă-i a norilor desime.


Un zgomot lung se-nalță din culmea luminată,
Unindu-se în aer cu tunete cerești.
E zgomotul orgiei !... Iar zarea depărtată
Roșește-n foc de codri și sate românești.


Aici beții și danțuri și chiote voiose,
În fund suspinuri, vaiet și plângeri dureroase !
Aici de pofte rele sunt ochii toți aprinși,
Acolo curge sânge, acolo-s ochii stinși,
Căci astăzi celebrează lehimea-n sărbatoare
Victoria dorită a zilei viitoare!


Ostașii pretutindeni formați în dese grupe
Frig boi întregi, rup cărnuri ca lupii flămânziți,
Desfundă largi antale beu lacom fără cupe,
Se ceartă, râd în hohot și urlă răgușiți.
Ca dânșii, câni de lagăr la praznic luând parte.
Schelălăiesc sălbatic, rod oase deoparte,
În mijlocul orgiei turbate ce tot crește;
Iar printre câni și oameni pe iarbă stau căzute
Femei, prada orgiei, cu mințile perdute...


Și însă vântul nopții prin lagăr vâjâiește,
S-un glas din umbra neagră la toți strigă de-a rândul :
,,Orbi! orbi! la masa morții voi vă mâncați comândul !"


Magnații juni, sub corturi, pe perne de matasă
Deșartă cupe pline cu vin de la Cotnar,
Cântând cu fericire: ,,De viață rea nu-mi pasă !
Iubita-mi  e pe brațe, în viață nu-i amar!"
Și fiecare strânge la peptu-i cu-nfocare
O fiică de-a Podolii, frumoasă și balaie,
Cu buze pârguite la foc de sărutare,
Și fiecare simte că mintea-i se desfrână,
Având lângă-a sa gură o gură voluptoasă,
Și-n brațe-i o copilă ce râde amoroasă,
Ș-un sân rotund ce saltă vioi sub a sa mână.
Ferice, mult ferice de dânșii!... fața râde,
Inima zboară, raiul în cale-i se deschide.


Și însă vântul nopții prin corturi vâjâiește,
De tunete cumplite văzduhul clocotește,
Ș-un glas perdut în umbră tot strigă nencetat :
,,Orbi! orbi! moartea v-așteaptă c-un ultim sărutat !"


Cortul regal e splendid ! Duzini de candelabre
Revarsă-a lor lumină pe-o masă ce se-ntinde
Sub table încarcate de scule și merinde
Și sticle largi cu vinuri spaniole și calabre.
În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani,
Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani,
Și două piramide de fructe mai alese,
În Asia-nflorită crescute și culese.


Albert în fruntea mesei lucește ca un soare.
Încungiurat de oaspeți în haine de splendoare.
La dreapta-i al său frate mai june, Sigismund
Apare-ntr-o dulamă de roș postav de Lund.
La stânga-al Caminței episcop vechi, Lonzinski,
Ș-alăturare cu dânșii se văd: Sbignew Țenczynski,
Cu Herbor Lucasievitz,Padlowski castelanul
Radomiei, și Creslau Roza, numit Decanul,
Și graf Ioan de Tiffen, magisterul Prusiei,
Care-au adus la luptă cinci sute de cruciați,
Și falnici Toporski, vechi neaoși de-ai Lehiei
Și alti de frunte nobili, din cei mai însemnați
Toți gustă din merinde, deșartă largi pahare
În sunetul metalic de vesele fanfare ;


Și sângele prin vine se scurge mai fierbinte,
Ș-avântul crește-n suflet și nebunia-n minte...
Când regele ridică o cupă de vin plină
Și glasul său puternic acest toast închină ;
,,Eu, Albert, domnul vostru, și al Lehiei rege,
Intrat-am în Moldova ca leu învingător !
Mâni este ziua luptei... Nimic nu s-a alege
De Ștefan  al Moldovei și al său popor.
Cum beu această cupă, asa mândra Lehie
Să-nghită-acestă țară! Așa să fie !"


,,Fie! Vivat! Ura! trăiască Albert mult glorios !"
Răspund mesenii aprig c-un răcnet zgomotos,
Și lagărul răsună în lungă departare...
Dar iată că la ușă un om străin apare,
Cu peptul gol, cu părul în vânt, cu ochi focos ;
El spre Albert țintește privirea-i rătăcită,
Face doi pași și strigă: ,,Deșartă-ți cupa gios,
Albert! de soarte rele ți-e cupa otrăvită".
Toți se reped c-un urlet și mâna pe el pun.
,,Lăsați-l, zice craiul; e Sropski cel nebun !"
Și iar înalță cupa, râzând de-o așa larmă...
Dar cupa lângă buze-i în mâna lui se sfarmă,
Ș-un trăsnet lung deodată în ceruri bubuiește,
Și-n cortul plin de umbră furtuna năvălește,
Și masa se răstoarnă, și cortul se urducă...
Iar pe câmpii, sub fulgeri, aleargă o nălucă.


                                                        
                                                         

Poem Istoric Dumbrava Roşie Ţara în Picioare partea -a- II-a Vasile Alecsandri



         ŢARA ÎN PICIORE

                         II

Ce vuiet lung de care, ce tropot surd de vite,
Ce freamăt de suspinuri, de glasuri nădușite
S-aud în sânul nopții prin neagra-ntunecime
Și cătră munți se-ndreaptă l-a codrilor desime ?
Din  când în când sub nouri, trecând ca o săgeată
Clipește o lumină și ca prin vis arată
Bătrani cu fruntea goală plecată spre pământ,
Femei cu prunci în brațe și pletele în vânt,
Copile spăimântate mânând turme de oi
Și flăcăoași în fugă mânând cârduri de boi.
Pe jos, pe cai, în grabă toți părăsindu-și satul,
Fugind cu vaiet, lacrimi, căci i-au ajuns păcatul,
Se duc pribegi și palizi să cate-adăpostiri
În fund de codri,-n peșteri, în sân de monăstiri.


Dar unde sunt bărbații, voinicii, junii, tarii,
Să-și apere părinții, nevestele și pruncii ?
Când suflă grea furtună pe ramurile luncii
Ș-o zguduie, ș-o darmă, ah! unde sunt stejarii ?
Stejarii sunt la locul lor, față cu furtuna !
........................................................................
Acum de zece zile și zece nopți totuna,
Din munți și pân la Nistru, pe culme și pe dealuri,
Lungi buciume răsună, dând tainice semnaluri;
Și călărași din fugă prin sate, prin orașe
Crainesc : ,,Săriți cu toții pe liftele trufașe !
Viteazul Ștefan-vodă vă cheamă-n vitejie.
Cine-i mișel să fugă, cine-i român să vie !"
Toți au raspuns : ,,Trăiască Moldova !"și s-au dus.
Pe loc tot omul verde ce poartă capul sus
Și-au sărutat odorii, și-au ascuțit toporul,
Și-au prins din câmp fugarul ce-i sprinten ca o ciută,
Apoi, făcându-și cruce, zicând un : ,,Doamne-ajută !"
Ca șoimul de la cuibu-i voios și-au luat zborul.


Astfel din țara-ntreagă plec cete înmiite
Cu arce, barde, coase și ghioage țintuite,
Purtând căciuli de oaie, mintene-n flori cusute
Și barbe neatinse, al bărbăției semn.
Ei merg de-a drept prin codri, pe lungi cărări perdute
Călări pe șele goale, cu scările de lemn,
Și trec în zbor prin arbori ca demoni de urgie,
Și umbra scânteiază de-ai ochilor mănie.
Tot astfel și boierii, stăpânii de moșii.
Încungiurați de gloante, din casele lor pleacă,
Privind cu mulțămire zburdalnicii lor fii
Cum știu să-și poarte caii și-n fugă să se-ntreacă.
Soții,surori și mame suspină-n urma lor ;
Dar ei alerg ferice la câmpul de omor.
Coman de la Comana, un urieș de munte
Ce intră prin bârloage și prinde ursii vii,
Aduce după dânsul mulți vânători de frunte,
Născuți pe plaiuri nalte, trăiți în vijelii.
Balaur de la Galu, Cioplan din Pipirig
Râd și de frigul morții cum râd de-al iernei frig ;
Și mulți cobor din munte ca lava din volcan,
De soiul lui Balaur, de soiul lui Ciolpan.
Velcea, bastard lui Șerpe, ca șarpele de apă
Alunecă prin dușmani și mult cumplit îi mușcă.
În luptă, când i-e sete, cu sânge se adapă,
Și drept potir el are o țevie de pușcă.
Ei vine din Hârtoape cu Purice-Movilă
Și cu Roman-Pribeagul, ce nu mai știu de milă.
Scheianul și Mircescul, vecini de pe Siret,
Învingatori de unguri, s-au prins cu jurământ
Nici chiar sub brațul morții să nu dea îndărăt
Păn' n-or intra cu leahul pe-al leahului pământ,
Și Zimbrul de la Scheie și Zimbrul din Mircești
Se duc să ia în coarne pe vulturii leșești.
Bătrânul Matei Cârjă are-mpregiurul lui
Cinci sute de năprasnici ce vin despre Vaslui,
Toți racoveni!... iar Cârjă, om înțelept și harnic,
E-n floare când se simte calare pe Șargan.
Glumeț, îi place-a zice lui Negrea, viteaz darnic :
,,Am să mă fac, nepoate, din Cârjă-buzdugan !"
Negrea, zâmbind, răspunde: ,,Ai cârja bătrâneții
La sfaturi, iar în luptă ai brațul tinereții."
Și, ajungând cu toții la Racova devale,
O cruce luminoasă le se-arăta în cale.


Așa, cu mic, cu mare, apărătorii țării
Ieșiți ca frunza-n codri la vântul primăverii,
Din văi adânci se urcă, din piscuri se cobor,
Trec râpile în salturi, trec râurile-not
Ș-aleargă-n neodihnă, voinicii, cât se pot
La glasul țării scumpe ce-i cheamă-n ajutor.
Merg unii cu grăbire spre codrii Bucovinei,
Ș-acolo se adună la strimtele potici,
Pândind, ca vânătorii, mișcările jivinei,
Și tot rugând: ,,Fă, Doamne, să treacă pe aici !"
Merg alții la Suceava sa facă pe Albert
A perde oaste multă și mult timp în deșert ;
Iar alții la Cotnarul iubit și podgoriu,
Pe unde stau cu oastea Bogdan,domnescul fiu,
Tăutu cu mintea coaptă, Costea cu ochii semeț,
Și trotușan și Boldur,cu suflet îndrăzneț,
Și unde Ștefan-vodă înfipt-au steagul său,
Strigând la cer: ,,Ajută-mi, o! sfinte Dumnezeu !"