Poezia Din Copilărie de Nichita Stănescu





DIN COPILĂRIE





Bolți călătoare de nori peste Pind,
și vîrfurile totdeauna ude
Vîntul își despletea odgoanele, zornăind.
peste șindrila caselor zălude




Mai tot găseam și cîte-un arbore vechi de care
cu mîinile-amîndouă mă agățam, să-mi flutur
trupul ca un steag omenesc, peste ciuturi,
peste bouturile cailor, la adăpătoare




Căciula tatii, de astragan,
an de an mai ruptă, mai dată pe sprînceane,
profilul lui de vultur fără pene,
îl port în fundul ochilor, an de an




Coborau oile, vîrîte una-ntr-alta
Tălăngile lor coborau în vale, la iazul rece,
ca niște pietre în el, una-ntr-alta,
stîrneau rotogoalele pînă la zece




Coboram din gorun să le număr cu degetul ;
de-aceea le știu așa cum știu cîntecele cu haiduci pe dinafară
Sus, la piscuri, pregetul
oprea opinca oamenilor, în seară
Mereu, bolțile de noroi, mereu tălăngile oilor clătinîndu-se,
rîul rece nu spășa stelele. Numai copitele cailor cărunți.
Așa, așa, era, cobora totdeauna însetat din munți,
numai pe sine sorbindu-se




Și dacă mă-njunghie după vremea aceea de ploaie un jind
și mîinile-mi tresar pipăind invizibil goruni
e că norii curgeau mereu peste lumi
acolo, în îndepărtatul Pind.








Poezia Din Nou Gîndul Mi-a Furat de Nichita Stănescu






DIN NOU GÎNDUL MI-A FURAT




Din nou, jindul mi-a furat
trupul pe care-l purtam cînd eram copil :
s-a-nvoit pe bani puțini, cu vîntul
și mi l-a purtat pînă la marginea
doritului, jinduitului, strălucitorului
Bosfor !




Aici era o noapte intensă,
cu cornul lunii-ntors spre pămînt.
Rătăceam prin străzile-nguste cu clădiri de scînduri,
și-n colț, deasupra brutăriei, în podul binemirositor ,
am închis ochii, stînd de vorbă singur.




Întodeauna lemnul a fost prieten cu oamenii
și eu l-am înțeles.
Iar stelele își scoteau razele, ca pe niște picioare subțiri.
Paiainjeni și păienjenițe și lemn...
Oh, doritul Bosfor, pe care n-am să-l mai văd niciodată !





Poezia Strigăt de Libertate de Nichita Stănescu





STRIGĂT DE LIBERTATE


Dinții, pentru că ei sînt cei mai aproape,
se vor rupe, scrîșnind, să-mi facă loc.
Vîntul va goni de pe străzi pietruite
umbrele montane, înghesuite la oraș.




- Desigur, vîrful munților
ar trebui să fie drept -
Și prin toate încăperile,
pe sub pragul de sus, pe sub burlanele de tablă,
ori sub stinghia de lemn a porții,
se dilată firul subțire al clopotelor




Eu trebuie s-ajung mai repede
Și buzele, pentru că ele sînt mai aproape,
se vor rupe în stea.
Porțile de aer ale orașului,
numai porțile de aer ale orașului
se bălăngănesc în vînt




Și mîinile, numai mîinile,
pentru că ele sînt mai aproape,
vor pipăi zăvoarele.





Poezia Con de Nichita Stănescu





CON



Eu am venit de foarte de jos, de lîngă taine
M-au cotrobăit în voie plantele, la început,
după-aceea peștii și ereții și lupii și vulpile faine.
Pe toți i-am încăput.



Trebuia să răsucesc bine țărîna
și cu degetul gros al piciorului să trag un cerc
care să-mi păstreze și smucitura și rîna
cînd am să mă-ncerc




Numai de nu m-aș tăia la jumătate,
Într-un cerc mai mic, deasupra stînd, mărunt,
ca un soare răsărind pe jumătate -
doare atît să-mi fie dat, spre punct !









Poezia Ploaie de Munte de Nichita Stănescu





PLOAIE DE MUNTE




Cu sprîncenele lipite
de fereastră aburită,
mai privești și-acum, domniță,
lunga ploilor clipită ?




La un semn știut de păsări,
o, tu palido și blîndo,
îl mai vezi pe Gheorghe Pătru
umbra pomilor furînd-o ?




ca să-l miluiești cu dreapta
și să-l ierți de sărăcie,
să-l trimiți în lungul ploii
cu jăndari, la primărie ?



O, e părăsit conacul
și urechea de cercele
și n-auzi cum se subție
ploaia, printre giurgiuvele...




Și cum suie-n fire-albastre,
tot cu somnul se-ncrucișe,
al cocoșilor de tablă
ruginiți pe-acoperișe








Poezia Duminică Veche de Nichita Stănescu





DUMINICA VECHE





Ploua liniștit peste Ploiești
și-n cartierele mărginașe
casele își schimbau locul între ele




Ai deschis o fereastră, acoperind
cu scîrțitul ei păcănitul streașinilor
și-ai tras adînc, în plămîni, după amiază




Ploua liniștit peste Ploiești
și tu ți-ai scos cămașa pătată de petrol
și ți-ai arătat în ploaie umerii tatuați
cu ancore și cu inimi,
strigînd-ți peste gard vecinul
la o partidă de table.




Ploua liniștit peste Ploiești
și-n cartierele mărginașe,
casele își schimbau locul între ele






Poezia Judecată În Cîmpul Frumoasei de Lucian Blaga






JUDECATĂ ÎN CÎMPUL FRUMOASEI




În satul meu, în Cîmpul Frumoasei,
în preajma turnului, pietrele stau
pe subt plopi. E primăvară, și pietrele - stau.
Unele poartă încă insripții chirilice.
Este totdeauna ceva ce-n urmă rămîne.
Sunt ale părinților, pietrele -
și ale părinților lor.
Huma e beatitudinea lor astăzi și mîne.
O mierlă neagră cu ciocul de ceară
aleargă de pe un mormînt
pe altul, precum îi cere viața.
Dar eu mă gîndesc mai departe.
Mă gîndesc la ziua
cînd plugul va trece prin morți
să-ndrepte fața.

Poezia Giordano Bruno Cîntă Balada Permanenței de Lucian Blaga






GIORDANO BRUNO CÎNTĂ BALADA PERMANENȚEI




E același, nu-s aceleași.
E același unic soare
răsărit din munte, gînd.
Să se întrupeze-n vale
alte umbre sunt la rînd.




E aceleași, nu-s aceleași.
E același unic soare
albul inului sorbind.
Să întindă pînza-n iarbă
fete, alte sunt la rînd.





A același, nu-s aceași.
E același unic soare
tîlc suav învederînd.
Ca să coloreze ceasul
fluturi - alții sunt la rînd.




E același, nu-s aceleași.
E același unic soare
ce-nfierbintă rouă, vînt.
Să îndure moartea-n vară
alte spice sunt la rînd.





E același, nu-s aceleași.
E același unic soare
inimă prin lumi bătînd.
Să îngîne-n vreme rugul
alte-amurguri sunt la rînd.



Poezia Anii Vieți de Lucian Blaga





ANII VIEȚI



În spațiu tainic, fără mărturie,
mă alesei cîndva, făptură vie.
M-au făurit rîzînd, cîntînd, părinții.
Ei, țesătorii vieții și ai morții,
mi-au dat ce-ngăduise soartea :
au pus în mine soarele și noaptea,
și mi-au adus un drum în fața porții.





,,Acesta-i drumul tău, mi-au zis părinții,
pornrști din văi s-ajungi în slava minții.''
Pe cale-n lumea neagră am plecat.
Umblam, vedeam, dar nu mă închegam.
Vedeam, umblam, dar încă nu eram.
Prin anul lung, ah lung, de altădat'.
de-abia iubirea m-a întemeiat.






Poezia Toamnă de Cristal de Lucian Blaga





TOAMNĂ DE CRISTAL




Sunt zilele acuma
mereu senine, treze.
Sub glii cei duși încearcă
surîsul să-și păstreze.




Cunoaște-n frunze urbea
conversiuni în aur -
și vama se deschide
pentru sticleți și graur.




Ca niște țevi de orgă-s
furnalele-n cetate.
Ies fumuri albe, drepte -
ajung la ceruri toate.




Și soarele mai este.
Cu foarfece, cum umblă,
el pomilor le taie
în brumă albă umbră.



Oricît suflarea-ngheață
în dăinuiri aparte,
ne încălzește încă
lumina dintr-o parte.




Cît de frumoasă-i lumea
și dincolo de termen !
Încredințate-s sorții
puterile în germen.





Poezia Măgărușul de Lucian Blaga





MĂGĂRUȘUL





Văzui cîndva prin munți iberici, ca de lună,
aridă curte, stănci și-o dogorîtă vatră,
o așezare unde om și floare, piatră,
își potriveau frumusețea aprigă-mpreună.



În cerc îngust, din care visul nu mai scapă,
un măgăruș se învîrtea-nhămat, subt doare,
găleți să urce în fîntînă, să coboare,
cu truda lui scotea un firicel de apă.




Și jghiabul picura, la capăt să se-aleagă
verdeața firavă a unui strat de humă.
Aci pămîntul n-a fost niciodată mumă.




Măgarul orb, în învîrtire, rar curmată,
subt arșiți adăpa, cu sete, vara-ntreagă
agave, nalbă, oleandri și mușcată.







Poezia Marea Mediterană de Vasile Alecsandri



 MAREA  MEDITERANĂ
              I
                                                   
Întinderea-albăstrie,
Nemărginit safir,
O! mare, scumpă mie,
Eu vecinic te admir!


                                                   
Ești vastă, triumfală,
Te miști măret la vânt
Ca mantie regală
Lipită de pământ,


                                     
Și vântul care suflă
Adoarme pe-al tău sân,
Ce saltă, se răsuflă
Și naște flori de crin.


                                                   
Și luna,zână dulce,
Când aerul e cald,
Îi place să se culce
În cuibu-ți de smarald.


                                                   
Tu ești atrăgătoare
Ca visul inceput,
Și nu-i leagăn sub soare
Ca tine de plăcut.


                                                   
Nimic nu poate-n lume
S-absoarbă gândul meu
Ca taina fără nume
Ascunsă-n sânul tău.


                                                   
Nici un spectacol mare
Nu poate-a mă-ncânta
Ca neagra-ți tulburare.
Sau liniștirea ta...


                                                   
Când fața ta-i senină,
Chiar cerul înăltat,
Spre tine se înclin
Să-ți dea un sărutat.


                                                   
Când plaiu-ți clocotește
În munți spumegători,
Văzduhul se-nnegrește,
Pătruns de reci fiori,


                                                   
Și lumea,spaimântată
De cruntele-ți mugiri
Tresare cufundată
În triste presimțiri;


                                                   
Iar sufletu-mi in zboru-i
S-avântă fericit
Și scalda vesel doru-
În sânu-ți răzvrătit.


        II

                                                  
Scumpă Mediterană!
Lac limpede și lin!
Oglindă diafană
A cerului senin!


                                                  
Mi-e drag pe-a tale maluri
Visând să viețuiesc
Și, dus pe-a tale valuri,
Plutind să rătăcesc.


                                                  
Mi-e drag să văd la soare,
În orizon albind,
Corăbii călătoare
Ca paseuri pribegind.


                                                
Atunci se-naripează
Neîmpăcatu-mi dor
Și tainic le urmează
Zburând pe calea lor


                                                  
Atunci, frumoasă mare,
Al tău farmec iubit
M-atrage-n depărtare
Ca glasu-i ămblânzit,


                                                  
Și lin, pe nesimțite,
Cu gândul vizitez
Acele lumi dorite
La care-ades visez:


                                                  
Atlantica fioroasă
Cu-a sale mari furtuni,
Și Asia frumoasă,
Ș-a Indiei minuni.


                                                 
Atunci pe lângă mine
Aud un freamăt blând
De strofe dulci, divine,
Ce mă uimesc pe rând.


                                                 
Și sufletu-mi s-aprinde
Ca vesel vânător,
Cercând de a le prinde
Din veselul lor zbor.


       III

                                                 
Feerică plăcere,
Poetic, dulce trai!
Cerească renviere
Într-al magiei rai!


                                                 
Ferice care poate,
Lăsând a lumei mal,
Cu geniul să-noate
Prin naltul ideal!...


                                                 
Eu simt un ceresc bine
Când pot să zic voios
L-a stelelor lumine
Un imn armonios.


                                                 
Prin sferile-nstelate
Pătrund și văd uimit
Ființele-adorate
Ce trist m-au părăsit.


                                                 
Și-mi pare că spre mine
Un înger alb și sânt,
Zâmbind, pășeste, vine
De-mi zice ca să cânt...


                                                 
Ah! în a mea junie
Necontenit cântam;
De dulce armoni
Ferice mă-mbătam.


                                                 
Cântat-am mântuirea
Poporului strivit;
Cântat-am fericirea
Iubind de-a fi iubit.


                                                 
Cântat-am, plin de viață,
Al vieții dar plăcut
Și gloria măreață
Mărețului trecut...


                                                 
Acum junia-i dusă
În sân la Dumnezeu
Steluța mea-i apusă
Din orizonul meu!...


                                                 
Dar când, o! scumpă mare,
În cale-mi te zăresc,
Tresar, șnvii și-mi pare
Că iar întineresc,


                                                 
Ș-atunci, din amorțire
Trezindu-mă încet,
Simțesc cu fericire
Că sunt încă poet!




                              

Poezia Ceas de Lucian Blaga





CEAS



Tîrziu, pe la ceasul amărăciunii, cînd am văzut că-n zadar
cuvintele toate mi le-am rostit,
că pînă la tine-nțelesul lor n-a mai ajuns,
în noapte am ieșit.



Crezusem vai cu tărie
că niciodată sfîrșit nu va fi.
Ți-am spus uneori : ia sfatul vestalelor, dacă
flacăra vrei s-o-ntreții.
Ți-am zis alte dății : vezi tu jeraticul, truda în vatră ?
Din fumul albastru ce iese
mereu cerul se țese.




Bănuiesc că ai stat încă mult timp la masă, în jale
cu capul în mîni,
cu privirea pierdută-n ocoalele tale
de vis. Bănuiesc că nici astăzi nu-ți este ușor
în cetatea cu punțile trase.



Pentru ca vinul lăsat, printre cele rămase
nimeni să-l bea,
toarnă cenușa-n ulcior.




Poezia În Timp de Lucian Blaga






ÎN TIMP




Natura-și împlinește ciclul
și iarăși de la cap și-l ia.
Istoria înaintează pe Via Appia.



Astăzi ca și alte dăți
înalță apeducte-n deșerturi,
pentru tot mai depărtate cetăți
duce pe umeri argilă arsă,
dezmărginește pămîntul, grădină după grădină,
și pune pietre de hotar în timp,
aici o bătălie, colo un gînd.
În catacombe s-adună și iar se revarsă.
Dar faptele mele unde sînt ?
Faptele ce ar putea pentru mine mărturie să stea
în grădină, în lumină.



Poezia Cucoarele de Vasile Alecsandri



        CUCOARELE

                                  
                                      

Din cea zare luminoasă vine-un lung șir de cucoare
Aducând pe-aripi întinse calde raze de la soare;
Iată-le deasupra noastră, iată-le colo sub nor,
În văzduh călăuzite de-un pilot, bătrân cocor.


                                      
Ele vin din fundul lumii, de prin clime înfocate,
De la India Brahmină, unde fearele-ncruntate,
Pardoși, tigri, șerpi gigantici stau în jungli tupilați,
Pândind noaptea elefanții cu lungi trombe înarmați.


                                      
Fericire călătoare!zburând iute pe sub ceruri,
Am văzut în răpigiune ale Africei misteruri,
Lacul Cead și munții Lunii, cu Pustui-ngrozitor,
Nilul Alb cărui se-nchină un cumplit negru popor.


                                      
Călătoare scumpe mie!... Au lăsat în a lor cale
Asia cu-a sale râuri, Cașemirul cu-a sa vale,
Au lăsat chiar Ceylanul, mândra insula din rai,
Și revin cu fericire pe al țării dulce plai!


Poezia Sfârșitul Iernei de Vasile Alecsandri



      SFÂRȘITUL IERNEI


                      
S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,
S-a dus zilele Babei si nopțile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.


                       
Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde;
Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.
Pâraiele umflate curg iute șopotind,
Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind.


                       
O, Doamne! iată-unflutur ce prin văzduh se perde!
În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel,,
Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.


                       
Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare,
După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit!       



Poezia Sania de Vasile Alecsandri




SANIA


Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la plimbare.
Caii mușcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
Săniuța, cuib de iarnă, e cam strimtă pentru doi...
Tu zâmbești?... Zâmbirea-ți zice că e bună pentru noi.


Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,
Răpind sania ușoară care lasă urme albe.
Surugiul chiuiește; caii zboară ca doi zmei
Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.


Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare
Se văd insule de codri, s-aud câni la vânătoare,
Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar
Saltă-o veverița mică pe o creangă de stejar


 Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;
 Crengile-aninate-n cale ning steluțe și se-ndoaie.
 Iată-o gingașă mlădiță cu șirag de mărțișori...
 Tu o rupi?... Ea te stropește cu fulgi albi răcoritori.













Poezia Miezul iernei de Vasile Alecsandri



          MEZUL IERNEI


                                
În păduri trăsnesc stejarii ! E un ger, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţie sub picioare


                                
Fumuri albe se ridica în văzduh scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.


                                
O! tablou mareţ, fantastic!...Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii-organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde, scoţând  note-ngrozitoare.



Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;
 Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă- nici un pas;
 Dar ce văd?.. în raza lunei o fantasmă se arată...
 E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!



Poezia Întoarcerea în Ţară de Vasile Alecsandri



 ÎNTOARCEREA  ÎN  ŢARĂ


Pe muşchi de prăpastie lunecând uşor,
Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor.

                             
Sania-mi cea mică, murgul meu cel dalb
Lăsau urme albe pe omătul alb.


Zburam noi ca gândul ce mă-mpresura ;
Gândul meu,ca mine, în ceruri zbura.


Eu răzbateam iute troieni de ninsori,
El lăsa în urmă-i troieni lungi de nori,


Căci mergeam departe... el cătră o stea,
Eu, înstrăinatul, cătră ţara mea!


În zădar copacii crengile-şi plecau
Şi zăpadă-n cale-mi pe rând scuturau.


În zădar şi cerul viscole stârnea
Şi cu fulgi prin neguri câmpii aşternea.


În zădar şi lupii, codrii răzbătând,
Cu crivăţul iernii m-alungau urlând.


Şi lupii ce urlă, şi arborii muţi
În negura deasă  rămâneau perduţi,


 Căci mergeam grabă... el cătră o stea,
 Eu, înstrăinatul, cătră ţara mea!


În ţara mea dulce sunt drumuri de flori ;
În dulcea mea ţară zbori, murgule, zbori,


În blândul luceafăr am un înger blând ;
Înalţă-te-n sânu-i, o ! tristul meu gând !


Ţara nu-i departe ; o simt, o văd eu!
 Raiul înfloreşte în sufletul meu.


Steaua se arată pe cerul senin.
Îngerul iubirei îmi zâmbeşte lin.


Periţi, neguri dese ! iată dulcea stea !
Pei, străinatate ! iată ţara mea !    



                                                                                   1849

                            


                               

                                                       

Poezia Gerul de Vasile Alecsandri






              GERUL


Gerul aspru și sălbatic strânge-n brațe-i cu jălire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori
C-un văl alb de promoroacă și cu țurțuri lucitor.





Gerul vine de la munte, la fereastră se oprește,
Și, privind la focul vesel care-n sobe strălucește,
El depune flori de iarnă pe cristalul înghețat,
Crini și roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.




Gerul face cu-o suflare pod de gheață între maluri
Pune streșinelor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fețe de copile înflorește trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.





Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoțând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerul năprasnic, vin` îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el știe, și eu! 
                                                            







Poezia Viscolul de Vasile Alecsandri





 VISCOLUL



Crivățul din meazănoapte vâjie prin vijelie,
Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmp
Valuri albe trec in zare, se așează-n lung troian.
Ca nisipurile dese din pustiul african.


Viscolul frământă lumea!... Lupii suri ies după pradă,
Alergând, urlând în urmă-i prin potopul de zăpadă
Turmele tremură; corbii zbor vârtej, răpiți de vânt,
Și răchițile se-ndoaie lovindu-se de pământ.


 Zberăt, raget, țipret,  mii de glasuri spăimântate,
 Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate.
 Și-n departe se aude un neghez răsunător...
  Noaptea cade, lupii urlă... Vai de cal si călător!


 Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire
 Stă, aude-n câmp lătrare și zărește cu uimire
 O căsuță drăgălașă cu ferestrele lucind,
 Unde dulcea ospeție îl intâmpină zâmbind!











Poezia Bradul de Vasile Alecsandri




BRADUL


Sus pe culme bradul verde
Sub zăpada albicioasă
Printre negură se perde
Ca o fantasmă geroasă,


Și privește cu-ntristare
Cum se plimbă prin răstoace
Iarna pe un urs călare,
Iarna cu șepte cojoace.


El se scutură și zice:
,,În zădar, tu, vrăjitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fără soare.


În zădar îngheti pământul,
Ucizi florile și stupii
Și trimiți moartea cu vântul
Și trimiți foamea cu lupii.


În zădar a ta suflare
Apa-n râuri o încheagă,
Șterge urma pe cărare
Și de mine țurțuri leagă.


În zădar aduci cu tine
Corbul negru și prădalnic,
Și din codrii cu jivine
Faci să iasă urlet jalnic.


În zădar, urgie crudă,
Lungești noaptea-ntunecoasă
Și, râzând de-a lumei trudă,
Scurtezi ziua luminoasă.


În zădar îmi pui povară
De zăpadă și de gheață.
Fie iarnă, fie vară.
Eu păstrez a mea verdeață!"







Poezia Iarna de Vasile Alecsandri



IARNA


Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.


Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iar:
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară:
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
 Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.


Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum


Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi                                              









Poezia Serile la Mircesti de Vaslile Alecsandri


  
SERILE LA MIRCEȘTI

                                     

Perdelele-s lăsate și lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăș mângăios,
Și cadrele-aurite, ce de păreți sunt prinse
Sub palidă lumină, apar misterios.
                             

                                    
Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,
Și crivățul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aștept din cer să vie
O zână drăgălașă, cu glasul aurit.


                                    
Pe jilțu-mi, lângă masă, condeiu-n mână,
Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
Când ochiu-mi întalnește ș-admiră o cadâna
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.



                                    
Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,
Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val,
Ea pare zea Venus când a ieșit din unde
Ca să arate lumei frumosul ideal.


                                    
Alăture apare un câmp de aspră luptă,
Pătat cu sânge negru acoperit cu morți
Un june-n floarea vieții strângând o spadă ruptă
Țintește ochii vestezi pe-a veciniciei porți.


                     
Apoi a mea privire prin casă rătăcindă
Cu jale se oprește pe un oraș tăcut,
Veneția, regină, ce-n marea se oglindă
Făr-a videa pe frunte-i splendoarea din trecut.


                                    
O lacrimă... dar iată plutind pe-a mărei spume
O sprintenă covertă, un răpide-alcyon;
Și iată colo-n ceruri pribejile din lume,
Cucoarele în șiruri zburând spre orizon.


     
O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare,
Profundă nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiți când  vine în țară asprul ger!...


                                    
Afară ninge, ninge, și apriga furtună
Prin neagra-ntunecime răspânde reci fiori,
Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună
Revarsă-un val de aur ce curge printre flori.


                                    
Văd insule frumoase și mări necunoscute,
Și splendide orașe, și lacuri de smarald,
Și cete de sălbatici prin codri deși perdute.
Și zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.


                                    
Prin fumul țigaretei ce zboară  în spirale
Văd eroi prinși la luptă pe câmpul de onor,
Și-n tainice saraiuri minuni orientale
Ce-n suflete deșteaptă dulci visuri de amor.


                                    
Apoi închipuirea își strânge-a sa aripă;
Tablourile toate se șterg, dispar încet,
Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă
În fața unui tainic și drăgălaș portret.


                                    
Atunci inima-mi zboară la raiul vieții mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit,
Ș-atunci păduri și lacuri, și mări,și flori, și stele
Întoarnă pentru mine un imn nemărginit.


                                   
Așa-n singurătate, pe când afară ninge,
Gândirea mea se primblă pe mândri curcubei,
Pân' ce se stinge focul și lampa-n glob se stinge,
Și saltă cățelușu-mi de pe genunchii mei.



                                                                            Mircești 1867




Poezia Dragoş de Vasile Alecsandri


    DRAGOŞ
           I                      
                                                                          

                             
Dragoş, mândru ca un soare,
A plecat la vânătoare.
Ghioaga şi săgeata lui
Fac pustiiul codrului!
Cerbul moare, urşii per
Şi vulturii cad din cer...
Iată că-ntr-o dumbrăvioară
El zăreşte-o căprioară,
Fiară blândă de la munte,
Cu steluţă albă-n frunte
Şi corniţe subţirele
Şi copite sprintenele.
Căprioara cum îl simte
Lasă locurile strimte,
Fuge, saltă, zboară, pere,
Ca un vis, ca o părere;
Iară Dragoş înfocat
O goneşte nencetat.
Zi de vară cât de lungă,
Vânătorul o alungă,
Ş-amândoi se perd de vii
În codri merei pustii!


           II

Iată, mări, că deodată
O poiană se arată,
Înverzită, înflorită
Şi de lume tăinuită.
Iar pe iarbă-n poieniţă
Cântă-o albă copiliţă,
Cu ochi dulci, dismierdători
Şi cu sânul plin de flori.
Căprioara, cât o vede,
Zboară vesel, se răpede
Şi îi cade la picioare
Pe-un covor de lăcrimioare.
Cât viteazul o zărește,
Pe loc sta și se uimeşte!
Uită blânda căprioară
Și săgeata ce omoară!
Uită draga vânătoare,
Uită lumea de sub soare!


            III

,,Copiliţă! zice el
Rezemat de-un stejărel.
Eşti tu zâna ăstui plai,
Sau o floare de la rai?"
,,Dragoş, Dragoş fraţioare,
Nu sunt zâna, nu sunt floare,
Dar am suflet fecioresc
Şi Moldova mă numesc.
Mult e mult de când te-aştept
Să-mi alin dorul din piept,
Că de Domnul sunt menită
Ca să fiu a ta ursită!"
,,O, Moldovo-ncântătoare,
Gingaşă fărmecătoare!
Iată, arcu-mi vitejesc
Lănga tine-l răsădesc,
Ca să deie pân-în ziori
Crengi cu frunze şi cu flori,
Şi cu-acele crengi frumoase
Să-mpletim cununi voioase
Una ţie, una mie,
Pentru-a noastră cununie!"


           IV


A doua zi e plecară
Și prin codri apucară,
Amâdoi îmbrăţişaţi.
Cu flori mândre-ncununaţi
Dealurile multe ei suiră,
Multe dealuri coborâră,
Păn-în valea ce-nverzită,
De-un râu luciu răcorită.
Copiliţa-nveselea
Şi din gură-aşa grăia:
,,Dragoş, Dragoş frăţioare,
Lasă ochii tăi să zboare
Peste dealuri și câmpii
Păscute de erghelii,
Peste văi, peste grădini
Unde zbor mii de albini,
Peste ape curgătoare
Şi dumbrăvi răsunătoare.
Cât pământ tu vei videa,
E cuprins de zestrea mea!
Ş-acea dalbă de moşie.
Toată-n veci a ta să fie,
Ca să fie-n veci scăpată
De o fiară-nfricoşată,
De un zimbru fioros
Care-o calcă-n sus şi-n jos."



                              

Poezia Hora-Unirei de Vasile Alecsandri


  
HORA-UNIREI
             1855


Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!


                     
Iarba rea din holde peară!
Peară duşmănia-n ţară
Între noi sa nu mai fie
Decât flori si omenie!



Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrătire!


 
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!


                     
Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptura şi de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.


                     
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!


                     
Vin' la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire ,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare



Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!













            

Poezia Lacul de Octavian Goga




LACUL




La geamul meu de lîngă lac
Se bate apa-n scînduri,
La geamul meu de lîngă lac
Se fac încet și se desfac
În mine-atîtea gînduri...




Pe rînd vin undele de mor
Și-n murmur se destramă,
Pe rînd vin undele de mor
Și parc-aleg din gura lor
Pe nume cum mă cheamă...



Eu m-am gîndit de-atîtea ori
Și mintea mea se-ntreabă,
Eu m-am gîndit de-atîtea ori :
Ce tainici, nepătrunși fiori
De-ntinsul lac mă leagă ?...




Pesemne, tu, care te-ai dus,
I-ai rătăcit pe maluri,
Pesemne, tu, care te-ai dus,
Într-un tîrziu și trist apus,
Te-ai oglindit în valuri....




De-atunci îl zbuciumă mustrări
Și-n noapte plînge lacul,
De-atnci îl zbuciumă mustrări
Și simte-aceleași frămîntări
Ca dorul meu, săracul...

                                                                  19 februarie 1912


Poezia De Profundis de Octavian Goga




DE PROFUNDIS


Plînd apele în noaptea asta
Și într-un vaier îndelung,
Oftările mi-ating în zbor fereastra,
Și-n zbor la patul meu ajung.



O groază sufletu-mi supune
Și-n așternut eu mă cufund
Cînd stihuri de îngropăciune
Vin din prăpăstii fără fund.




Plînsori și gemete și șoapte
De-a lungul apelor s-aștern,
Și-n pacea miezului de noapte
Par smulse dintr-un plîns etern.




Pesemne-acu-i grazava clipă
Cînd moartea s-a pornit la drum,
Și bate tainic din aripă
Deasupra mărilor acum.





Toți robii zăvorîți sub apă
Ăși simt stăpîna și tresar,
Ei sparg a valurilor groapă
Și plîng cu plînsul lor amar.




Împins de-o nepătrunsă lege
Se cere lutul în pămînt :
Sărmane suflete pribege
Își cer o cruce ș-un mormînt...




                                                          16 iunie 1909




Poezia Baraganul de Vasile Alecsandri



BARAGANUL


Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare
Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu-nvelește pe bietul călător.


                                  
Pustietatea goală sub arșița de soare
În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară în vânt


                                 
De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă
Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor
Și iarna se deșteaptă sub crivăț în fior.


                                  
Acolo floarea naște și moare-n primavară,
Acolo pere umbra în zilele de vară,
Și toamna-i fără roadă, ș-a iernii vijelii
Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.


                                  
Pe cea savană-ntinsă și cu sălbatic nume,
Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,
O cumpănă se-nalță aproape de un puț,
Și-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struț.


                                  
Un car cu bivoli negri a stat lângă fântâna.
Vro doi români în soare ș-o sprintenă română
Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos
Pe foc, și mai departe un câne roade-un os.


                                  
Pe car un copilandru privește-n depărtare...
Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!


                                  
Din vreme-n vreme numai, lungi șiruri de cocoare
Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,
Și vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmați,
S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpați.


                                  
Ah! dulce, glorioasă și mult strălucitoare
Va fi ziua de viață, când, pe sub mândrul soare,
Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc
Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!


                                  
Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere
Va dispărea deodată la glasul de-nviere
Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,
Vestind noua răpire a focului din cer!



                                                         20 martie 1870



Poezia Paștele de Vasile Alecsandri



     PAȘTELE


De paști în satul vesel căsuțele-nălbite
Lucesc sub a lor malduri de tresteii aurite
Pe care cocostârcii, înfipți într-un picior,
Dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor.



Un scrânciob mai la vale pe lângă el aduna
Flăcăi și fete mândre ce râd cu voie bună;
Și-n sunet de vioare, de cobze și de nai
Se-ntoarce hora lină, călcând pe verde plai.



Bătrâni cu fețe stinse, români cu fețe dalbe,
Românce cu ochii negri și ștergare albe
Pe iarba răsărită fac praznic la un loc,
Iar pe-mpregiur copiii se prind la luptă-n joc.


Și scrânciobul se-ntoarce, purtând în legănare
Părechi îmbrațișate cu dulce înfocare,
Ochiri scânteitoare  și  gingașe zâmbiri
Ce viu răspând în aer electrice luciuri.


Poezia Plugurile de Vasile Alecsandri



  PLUGURILE

                                
Noroc bun!... Pe câmpul neted ies românii cu-a lor pluguri!
Boi plăvani în câte șease trag, se opintesc în juguri.
Brațul gol apasă-n coarne; ferul taie brazde lungi
Ce se-nșiră-n bătătură ca lucioase, negre dungi.


                                
Treptat, câmpul se umbrește sub a brazdelor desime;
El răsună-n mare zgomot de voioasa argățime
Iar pe lanul ce în soare se zvântează fumegând,
Cocostârcii cu largi pasuri calcă rar și meditând.


                                
Acum soarele-i   l-ameazi; la pământ omul se-ntinde;
Cârd de fete și neveste de la sat aduc merinde;
Plugul zace-n lan pe coastă, iar un mândru flăcăoaș
Mână boii la izvoare și ii paște la imaș.


                                
Sfântă muncă de la țară, izvor sacru de rodire
Tu legi omul cu pământul în o dulce înfrățire!...
Dar lumina amurgește, și plugarii cătră sat,
Haulind pe lângă  juguri, se întorc de la arat.




Poezia Rada de George Coșbuc




RADA



Are dochia mult cît are,
Nu e mult o fată mare ?
Că-ntre domni, dar orișiunde,
Dacă-ți știe ea răspunde
Grai ales și lin ca apa,
Apoi las' că Rada știe
Și-n ce fel să poarte sapa.



A f ost și ea-n școli o toamnă,
Dar găsești ca ea vro doamnă ?
Cu cosiță gălbioară,
Ea e naltă și ușoară -
S-o vezi numai și să tremuri !
Și de-abia pe la Sîn-Petru
Umple optsprezece vremuri.




Sînt și-n sat destule fete,
Cari de n-au cu ce să-mbete
Ochii omului, au peptul ele
Alb de taleri și mărgele.
Rada, cînd o vezi, te fură
Cu necontenitul zîmbet
Și cu-a vorbelor căldură.



Harnică, din zorii zilei
Nu stau mînile copilei
Fără lucru, tot să prindă,
Casa lor toată-i oglindă.
La izvor vezi pe Rodica
Pînă-n zori, cînd pe sub streșin !
Încă doarme rîndunica.




Pe izlaz nu-i multă hrana,
Dar vezi albă ce-i Joiana !
Și-n amurg copila-n tindă
Foc în vatră vrea s-aprindă
Dar mu-mu. Joiana muge -
Radă. fă, s-alergi degrabă,
Că-n șopron vițelul suge.



-,,Doar' e tare ! Haid' mai iute !''
Și din drum, ca să-i ajute,
Vin flăcăii totdeauna.
Nu-l înjugi așa cu buna
Pe vițel, și Rada-i slabă,

Știu flăcăii ! Și-și fac seara
Pe-aici vecinic ceva treabă.



Vaca-i tot ce-au ci, la biata !
Toarce-n sat cu ziua fata,
Dar e veselă din fire ;
De noroc și-ndestulire
Inima-i în veci e plină :
Cînd e fericită, spune-mi,
Mai mult ce-are o regină ?




Rada-i nălucire vie,
Cînd aleargă pe cîmpie

Și-i bat vînturi în cosiță,
Ori cînd seara stă-n portiță,
Și-o întrebi : ,,Ce-aștepți, iubită ?''
Și pe dup-un stîlp s-ascunde,
Galbenă de zăpăcită.



Dar la holdă ? Arde soare,
Fetele secerătoare
Rîd și cîntă, snopi fac grîul,
Murmură-ntre sălcii rîul :
Fug la rîu vro patru fete,
E și Rada ? Fug flăcăii
Și ei, toți. și nu le-e sete.



Și-n genunchi atunci pe țărmuri
Ea din pumni cît două sfărmuri
Bea, iar Nicu : - ,, Dă-mi și mie !''
-,,Taci și bea din pălărie !''
cere el, cer mulți să-i deie :
Rada rîde, le dă apă,
Toți din pumnii ei să beie.




-,,Zece stropi nu pot să-ncapă :
Prea e mic păhar de apă !''
Și-atunci ea, cînd el glumește,
Joacă pumnii și-l stropește
Pe obraz, dar drăgălașă
Tot ea-l zvîntă,-n loc de cîrpă,
Mîneca de la cămașă.




Și cum știe ea s-aleagă
Ce-i frumos ! Atît de dragă
 O dă portul îmbrăcîndu-l
Cînd o vezi, te-mbată gîndul
Că, iubind-o trei dumineci,
S-ar mira de tine-altarul
Ce păcat ai să cumîneci !



Iat-o veselă și-aprinsă ;
Joacă hora ! Cum e-ncinsă,
Cum își poart-a ei făptură,
Toată-i ca-n zugrăvitură -
Să cotesc - ,,Olio, tu leică,
Ce mai drac frumos de noră !''




De-o-ntîlnesc în drum bătrînii,
Ei fac pod cu palma mînăă
Peste ochii slabi, s-o vadă :
-,,Draga moșului, tu Radă !''
Și uimiți de fata Dochii
O desmeardă și, cînd pleacă,
Uezi au de lacrimi ochii.




Dar de-i Rada cît de blîndă,
Ea de mic-a fost osîndă
Pentru sat. Și nu-i mirare,
Ei flăcăi, ea fată mare :
Pentru-un rîs al ei să ceartă,
Și din joc să prind feciorii
La trînteli, cît Doamne iartă !



Da ! Și Rada-i mare hoașă,
Poate satul tot să-l scoață
Din sărit, ea știe bine !
Dar se teme de-oarecine.



Mă-sa e ? Ferească Domnul !
Alt temut : ca să nu-și piardă
Pe acel ce-i pierde somnul.



- ,,Unde mergi ?'' - Mă duc la moară !''
- ,,Viu și eu !'' Și din uscioară
Vladu iese-n cap de stradă.
-,,Nu m-ajungi !'' - ,,Te-ajung eu, Rada !''

Dar fugint i se desprinde
Șorțul din brîu, iar Vladu
Nu-i dă șorțul, ci i-l vinde.


-,,Ieri te-am făcut scăpată ;
Azi nu-mi scapi nesărutată !''
-,, Cum nu scapi din mînă fumul -
Nu-mi ești drag de ce-mi ții drumul ?''
Ea nu-și crede-a ei cuvinte ;
De le-ar crede Vladu însă,
Rada și-ar ieși din minte.




Și cum vrea și nu vrea fata,
Dragul ia, dragul dă plata.
Un sărut păcat să fie ?
Numai popa să nu-l știe,
Că te sperie cu iadul -
M-ar putea speria pe mine
Popii toții, de-aș fi eu Vladu !


                                                       Poezia Rada scrisă ianuarie 1889;
                                                        vol Balade și idile, 1893 George Coșbuc




Poezia Rodica de Vasile Alecsandri



    RODICA


                                  
Purtând cofiţă cu apă rece
Pe ai săi umeri albi, rotunzori,
Juna Rodică voioasă trece
Pe lângă junii sămănători.


                                  
Ei cu grabire îi sar în cale,
Zicând; ,,Rodică, floare de crin,
În plin să-ţin meargă vrerile tale,
Precum tu, dragă, ne ieși cu plin!


                                  
S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă!
Calea să-ţi fie numai cu flori,
Şi casa casă, și masa masă,
Şi sânul leagăn de pruncuşori!"


                                 
Cu grâu de aur ei o presoară,
Apoi cofiţa întreagă-o beu.
Copila râde și-n cale-i zboară,
Scuturând grâul din părul său. 
                                   


Poezia Furtună de Lucian Blaga






  FURTUNĂ  ( 1944 )



Și ani și luni
și iarăși ani nimic nu s-a-nchegat.
Fără-nvetare, sub tenebre, marea
frămîntîndu-se a cutropi liman și plaje.
Și tunete sub zare necerească
s-au ridicat din adîncimi.




Și luni și ani
și iarăși luni văzduhul a fost plin - de-un freamăt
ca de cohorte-naintînd pe sarcofage.
Rumoarea-acum se-mprăștie
și curți albatre se-aleg deasupra în senin.
Răzleții, norii, ce au rămas, se duc se-odihnească,
Să fim noi doi, întîii, cari ieșim, după tumultul stins,
pe țărm ! Întîii, care lăsăm
pe maluri în nisipul pur o urmă.
Întîii, cari ne bucurăm, că luna parcă într-adins
ne dăruie-n acest ținut de liniști
un contur și-o umbră.

























Poezia Pod Peste Mureș de Lucian Blaga





POD PESTE MUREȘ




La vad, un pod de lemn, cu coperișul de șindrilă,
lung-cît o uliță de sat,
se-ntinde peste Mureș. Mal vrea la mal în veci să lege.
Astfel țara moștenitu-l-a din leat.





Își au mărețele-ntîmplări și lucruri cîntăreții lor,
dar podului îi cîntă numai apa, ce subt el se-ndeasă,
despre toți și toate-i cîntă, cîte au trecut
pe el ca prontr-o casă, lungă dreaptă casă,




Oști trecură-n veac pe-aci, și Radu cel Frumos,
roți ferecate, roibi domnești, comori și lacrimi,
moți cu ciubare, turme, vînturi,
răpuși și-nvingători, stindarde, patimi.




Pe toți și toate-n nopți, cînd vîlvele se bat,
îi poți vedea-n lumini de-o clipă încă,
așa cum ceasul, de pe-un țărm mutîndu-i,
i-a mîntuit spre celălalt peste vîltoare-adîncă.




Dar ce liniște-i acum la vad ! Ce trează-amiază !
Prin istorie adie doar miros de otravă.
Subt pod un șarpe se sorește, lung și nemișcat.
ca-ntr-o emblemă rară, de străveche slavă.






Poezia Înviere de Lucian Blaga






ÎNVIERE



În azur se simt întoarceri.
Vînăt fum de vreascuri ude
S-a întins în tot orașul.
Undeva un zbor s-aude.




Sus cocorii desfășoară
Ieroglife din Egipet.
Dacă tîlcul l-am pricepe
Inima ar da un țipet.





 În copaci, prin vechi coroane,
Seve urcă în artere :
S-ar părea că-n țevi de orgă
Sui slavă de-nviere.




Muguri fragezi sfarmă scoarța,
Solzi și platoșe, găoace.
Grav, miracolul ne miră
Cum începe, cum se face.





Fiecare sămînță-naltă
De pe un mormînt o piatră.
Suferința are-un cîntec
Și nădejdea are-o vatră.







Poezia Corn De Vînătoare de Lucian Blaga






CORN DE VÎNĂTOARE




Subt o geană de dumbravă
sparg mistreții luncile.
Cornul sună, cînii latră,
ăuie speluncile.
Vino și tu. Vînătoarea
drum deschidă-ne pe gînd,
spre arhaice izvoare
și spre evul de argint.




Vom lăsa în urma noastră
cugetul, cetățile.
Și-om stîrni din așternuturi
roșii vietățile.
Veverița coada lungă,
sare ca o flacără.
S-a purces prin plai alaiul,
sulițele scapără.





Chiotind se țin godacii
către iezere și stînci,
unde jneapănul se-ntinde
cățărîndu-se pe brînci.
În Arcadia de brume
țapii negri-s fără griji,
își ridică numai capul
cînd din fundul văii strigi.





Sîngelui i s-or deschide
prin pădurile lăcatele.
De pe frunți de cerbi, din coarne,
Sus, la capătul baladei,
arși de sete fără leac,
încorda-ne-vom săgeata
după nori - prin vînt de veac.






Poezia Lăcaș de Lucian Blaga





LĂCAȘ




Semne-ar fi că locuiesc undeva
la oraș, într-o stradă
cu nume de haiduc de baladă.
Dar nu sălășluiesc la oraș,
m-ar blestema pîrîul și pomul.
Felul meu dezminte zvonul.




S-ar spune că lăcașul îmi este
într-un sat cu streșini de paie,
Cu nume de veche poveche.
Dar nu locuiesc
la sat și-n nici o odaie.
Locuiesc într-un cîntec de pasăre.

Poezia Cuib De Rîndunică de Lucian Blaga





CUIB DE RÎNDUNICĂ




În cuibul de-argilă, subt streșini,
stau puii - ghirlandă
de capete. Hei, departe ei cată,
departe în landă.




Peste cîmp cu miros de lavandă
o ține în zbor, așteptată,
deadreptul din soare venind,
muma, muma-săgeată.




Pe marginea cuibului
șase guri de o dată
c-un pocnet corola-și deschid.
Astfel răsfrînge un zid
ecoul tîrziu al Genezei.






Poezia Odă Către Runa de Lucian Blaga






ODĂ CĂTRE RUNA




Nimic din ale tale nu te mărginește,
nici chiar frumusețea ta ce pare
față de lumea-o dulce limitare.
Cu dorul tău începe noima ta,
cu părul tău începe umbra ta.
Unde sfîrșești, nu vei afla.
Privind, ființa ta se prelungește
pînă la cea din umră stea.

Poezia Scutul de Lucian Blaga





SCUTUL



Cînd orice scut are
formă de inimă,
nu-i de mirare
că-n noi înșine inima pare un scut.




Ce aperi în noi cu tăria
pietrei peste care am trecut,
inimă, tu, ca un scut ?
Aperi ce-n dosul tău este ?
Întîiul suflet al nostru,
amarantul cu veșnică floare, copilăria ?





Aperi ce-n noi e poveste,
ce n-are nevoie de scut,
amintiri sîngerînde de ghimpi
și de roze din vremi de-nceput,
amăgirea supremă, ardori de pleromă,
dragostea albă cu mîndra-i aromă ?








Poezia Zodia Cumpenei de Lucian Blaga






ZODIA CUMPENEI


Dreapt[, ziua Cumpenei ne surprinde
printre roze : în cimitirul, unde
cîteodată dragostea însorește albele pietre.



Calm se-ndrumă spre cumpănire totul.
Zi și noaptea trag înjugate vremii,
amîndouă cu-nțelepciune-ncearcă pași deopotrivă.



Se măsoară, se cîntărește rodul
de argilă, visul și umbra verii,
și povara ce-i amintirea pentru orice făptură.



Dacă din povești adevăr rămîne
că trăim imponderabil cei vii,
poate să mai umble cuvînt că trupul este o povară ?



Greu e numai sufletul, nu tărîna.
Căci cenușa noastră, iubito, poate
fi pe talgere cîntătită cu vreo cîteva roze.





Poezia Vremea Luneca Din Culmi de Nichita Stănescu






VREMEA LUNECA DIN CULMI



Vremea luneca din culmi
tremurîndu-și privegherea
rîuri măsurau tăcerea
resfirată printre ulmi




și-ți părură vechi și șui
arborii fără suflare,
cum în scoarța lor tresare
tîmpla Sămădăului





și nălucă te ghiceam
cum tăceai privind aiure
poate numai spre pădure
poate numai către-un ram




O, te-aș fi cuprins de brîu
poruncind din nevăzute
păstrăvilor să-ți sărute
gleznele scăldate-n rîu...






Poezia Să Descălecăm, Degeaba Fugărim Cărarea Moartă de Nichita Stănescu






SĂ DESCĂLECĂM, DEGEABA FUGĂRIM CĂRAREA MOARTĂ




Să descălecăm, degeaba fugărim cărarea moartă
Înspumată e zăbaua ca la drumul cel dintîi
Iarăși ne-au furat amurgul, curcubeul viu ce poartă
tot arginți și-arginți de salbă, îngropați sub căpătîi.





Să descălecăm, degeaba fugărim caii întruna
înspre taina îngropată sub un cap mort frumos
Pe cărarea de sub ramuri calcă iarăși pură, luna
Țara lui Vlad Țepeș, prieteni : Iată, sînt arginți pe jos !

Poezia La Lemne de Nichita Stănescu







LA LEMNE




Iarna a prins în suflete altoi
Ne e frig ; pădurile cad peste noi !

Iată, pe dricul săniei abia de încap
șase, șapte coceni, cap la cap

Dar de-au venit gerurile cu grijania,
ne-am ars peste vetre gardul și sania

Ne e frig ; și pădurile cad peste noi !
Colonelul răcnește să dăm înapoi.

Cum să-ți mai tragi mîna de pe secure
cînd ea-i flămîndă de lemn, de pădure ?

Ne e frig, dar el răcnește să ne-ntoarcem acasă
Colonelului, ce-i pasă ?

Ne e frig. O copaie de mațe
în opinci, pe sub pași, dă să se-agațe

Inima a mînjit cu roșu ghuțușca.
Mai a dracului-i furca, nu pușca.







Poezia Marea Moartă de Octavian Goga






MAREA MOARTĂ




Spun corăbierii că în Marea Moartă
Văduvă-i de viață apa, din vechime,
Nici un strop de suflet undele nu poartă.
Și pe Marea Moartă nu vîslește nime.




Ceriul Palestinei, spun corăbierii,
Baldachin de ceață flutură pe maluri,
Neștiind nisipul rostul primăverii,
Doarme apa mută în tăcute valuri.





Ocolind-o pururi paseri călătoare,
N-o ating în calea pribegiri nomade,
Peste Marea Moartă dac-a prins să zboare,
Sugrumat de neguri, albatrosul cade.





Cîntec nu răsună, nu s-aud nici șoapte,
Țintirim de apă-i unda ei sălcie,
Să fi plîns vreodată, ori să strige-n noapte,
Despre Marea Moartă nimenea nu știe.




Ce poveste tristă spun corăbierii,
Nici n-aș crede, poate, vorbele acestea,
Dar, cu biata minte-n patima durerii,
Mă gîndesc la tine și-nțeleg povestea...






Poezia Furtuna de Octavian Goga




FURTUNA




Deschide-ți fereastra spre mare,
Frumoaso, cu sînul de ghiață,
Deschide și uită-te-n zare,
Ascultă-i aprinsa cîntare
Și fură-i un strop de povață.




Le vezi, rotitoarele unde
Se-ndoaie supuse de frică,
N-auzi cum din neguri afunde
Năpraznic un strigăt pătrunde,
Cu zboru-i amurgul despică.





E ceasul de horă păgînă,
cînd vifor purcede din haos,
Îl cheamă eterna stăpînă,
Nenfrînta lui patimă-l mînă,
Și viforul n-are repaos




Priveștește-o cum sînu-i tresare,
Fiorul de dragoste-o sapă,
Se zbuciumă dornica mare,
Și geme, și țipă, și sare
Albastra mînie de apă.





Sălbaticul mire coboară,
Din trăznete-i cîntă chimvale,
Cu glasul lui bolta-nfioară
Și tremură unda fecioară
Cînd, mîndru, el stăruie-n cale.





Din fulgere are cunună,
Răsufletu-i cerul aprinde,
Un chiot de nuntă răsună,
Ca marea acum se cunună,
Te uită, în brațe-o cuprinde.





O sete nebună de viață
Departe-n văzduhuri s-așterne ;
Îndemnu-i o lume-l învață...
Frumoaso, cu sînul de ghiață,
De ce plîngi, cu fața-ntre perne ?...



Poezia Aeternitas de Octavian Goga





AETERNITAS


Pe boltă stele tremurate purced sfiala să-și aprindă,
Și ca o pasăre rănită se zbate biruitul soare ;
Noi stăm la mal uitați alături, cînd veșnica povestitoare
Nemărginirea ei și-o frînge în ochii tăi, ca-ntr-o oglindă.




Amurgu-și flutură-n albastru năframa cu argint țesătă,
Și tot mai rar își bate marea răsufletul domol de pace ;
Noi ocrotim atîta cîntec acum, cînd buza noastră tace,
Cînd mînile îngemănate se strîng și-și spun povestea mută.



Pribeag mi-e sufletul pe ape, și marea mi-e acum stăpînă,
Căci ne-am topit de mult visarea în uriașul piept de unde,
Ea ne-a-mpletit iubirea-n valuri, în depărtările afunde...
De-acuma, prinsă-n taina apei, nemuritoare-o să rămînă.




...Și ne vom stinge-ncet, femeie, ni-e scrisă moartea sub pleoape,
Dar va zîmbi întotdeauna senina veșniciei soră,
Va răsuna iubirea noastră în mîndra valurilor horă,
S-a legăna pe-aceleași unde, va plînge în aceleași ape.



Și poate-odată, într-o sară, tot ca acuma de albastră,
Cînd noi vom fi de mult țărînă, vor poposi doi inși la mare.
Neștiutori s-or prinde-n brațe, se vor strivi-n îmbrățișare
Și nu vor înțelege, bieții, că strîng la piept iubirea noastră.







Poezia Steaua Din Ochii Tăi S-a Speriat de Nichita Stănescu






STEAUA DIN OCHII TĂI S-A SPERIAT



Steaua din ochii tăi s-a speriat
Cerul era adevărat
ca atunci printre ierburi de mai
cînd tu-l știai





Să mai frîng un cuvînt ori un gînd ?
Crengile tac tremurînd...
...Cheamă-ți genele, arse de iele,
ce ți-au rămas lîngă ele





Stăpînă, stăpînă, mai cheamă și-un cîine
sau mai bine trei cîini

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Doar un cuvînt de-aș gîndi, mi-ar părea
arborii toți să se-nalță spre stea
ca niște mîini
vinete mîini...




Poezia Vîntul, Sfîrtecat de Boală de Nichita Stănescu





VÎNTUL, SFÎRTECAT DE BOALĂ



Vîntul, sfîrtecat de boală
îmi atîrnă greu în mîini
Plîng și plîng de oboseală
colindînd din cîini în cîini




Și-mi smucesc din colb călcîiul...
Pasule, de ce rămîi ?
Poate-i drumul tău, dintîiul,
ce-ți atîrnă de călcîi




Fălcile cu scrîșnitură
mi le strîng și-n van asud
doar scrîșnitul surd, de ură,
al măselelor l-aud





Nu-i cîntarea cea mlădie
cu vedenii vechi, de mit
...Cîntule de drumeție
te urăsc că ai murit !




Poezia Foaie De Jurnal de Nichita Stănescu





FOAIE DE JURNAL



În fiecare ramură, în fiece trunchi, ți-am clădit cîte-o biserică
dar atîtea ziduri și ziduri în beton te înferică
Copacii sînt din ce în ce mai rari în țara de jos, în țara de sus
și tot nu pricep de ce nu-l mai urăsc pe Isus
Orga privirilor lui s-a frînt în colinde
,,Ne dați, ori nu ne dați, ne dați-ne dați ?''
răsună, se-ntinde
Dar pe străzi nu mai este nici iarnă, nici vară,
oamenii își poartă surîsul ca pe o povară
În fiecare ramură goală ți-am clădit cîte-o biserică,
- un cuib al păsărilor ce se întorc, se-ntunerică
Dar au crescut zidurile de beton și furnalele 'nalte și grele
proptind cerul cu îngeri, de ele
Peste noapte veniră și mîinile lui Isus și mă mîngîiau
Poate că strigasem smintit : ,,Închină-te, închină-te !''
Dar nu mă auziră, sau poate că nu mai erau
cînd m-am trezit, cu coastele se sub inimă vinete


Dați-mi brazi tineri ! Doi brazi tineri ! n-auziți cum vă spun ?
Nu, nu atît de mari, nu vreau pom de crăciun
Vreau brazi tineri, fără munți, fără soartă,
s-aud zgomotul cuielor, cînd au să-mi bată în poartă !





Poezia Luptă Și Război de Tudor Arghezi




                LUPTĂ ȘI RĂZBOI



Tu, pentru stîrpitura cu-o slujbă peste oale,
Iei temnița și ocna Prea-Înălțimii-Sale,
El caută război.
Războiu-i  pentru trîntori, iar lupta-i pentru noi.
Războiul te mînjește, dar lupta-i datorie,
Sănu adormi pe-o coajă de pîine și-o simbrie.
Cumplita răzbunare, dintr-alt război rămasă,
O ia cu el oșteanul și-o zgîndară acasă,
Pînă-și încinge spada din nou, cînd se deșteaptă
Mînia potolită, sau dreaptă sau nedreaptă,
Dar ațîțată totuș, în vrajbă de străin,
De slugile alese cu leafă și tain,
De nu se-adună-n voie popor lîngă popor,
Trecînd, la-nvierșunare, și peste hoitul lor,
Atunci, războiul lumii, purtat între nebuni,
Îl vor răbda o dată la cîte șase luni,
Precum i se năzare
Nebunului mai mare,
Și, secerat de oameni, pămîntul, ca de-o boală,
Va spînzura la urmă,-n văzduhuri, tidvă goală,
Și nimeni, nicăirea, ce-a fost n-o să mai știe,
Cînd țările-ngropate vor fi niște sicrie.

Poezia Jale de Tudor Arghezi




                    JALE



Deci, mi-ai ucis copiii, și ți-am ucis părinții.
De ce ? Fără pedeapsă ? De dragul suferinții ?
Ne-a luat pe sus cu steaguri, din liniște și muncă,
De la cazma și pluguri, deodată, o poruncă.
Cu tobele nainte, mergeam ca la paradă,
Cu pajura pe steaguri, o pasăre de pradă.
Încă săraci, noi ceștia, cîrpeam odinioară,
Pe un ștergar cu coadă, ce-aveam și noi, o cioară,
Și dincolo de Milcov, un cap de bou blajin,
Pe-ntinderea de stambă, pe băț, de un arșin.
Acum, ne lua vulturul din țărînă,cu el
În falduri de mătase, cu ghiara de oțel.
Noi am plecat ca orbii, cu sufletul la gură,
Cîntînd,tot din poruncă, zvîcniri de-ndemn și ură.
Pe la sfîrșitul de vară,
Ne-am întîlnit cu moartea la capăul de țară.
Acum, în locul nostru, oștire cu oștire,
Stau două cimitire.
Din ce-a fost nebunie bolnavă, ne fu scris
Să ne rămîie-n casă tot un coșciug închis.
În fiecare noapte, simțim cu noi în pat
Cîte un mort culcat.
Nou, cimitirul nostru, de-acolo se întinde
Încoace, pretutindeni - și-n suflete, morminte.
Ce-i fi pierdut tu nu știu nici cît se mai cunoaște,
Dar sufletele noastre sînt boltnițe de moaște.
Icoanele-n părete sînt chipuri de părinți
Trecute-n carne veche și palidă de sfinți.
Mai un război de-a surda, pribeag sau într-adins,
Și vatra ni se sfarmă, și neamul ni s-a stins.

Poezia Poveste de Lucian Blaga






POVESTE


Ne ducem prin tomnatice păduri,
tristețea să ne-o ardem în lumină.
Ne amăgesc cu mii de june guri
brîndușile ivite pe colină.




Și rupem crengi, răzbatem prin desiș,
și, roșu, ghimpele nu se dezminte.
Simțim pe buze greu păiejeniș,
dar mergem înainte, înainte.



Și unde duce mersul, nu mai știm.
Lumini și umbre sunt, ca de poveste.
Răsună a-nceput. De cînd venim ?
O ceață se destramă ca o veste.




Răcoare e și arde împrejur.
Voi-va pasul să se mai întoarcă ?
Din albul nor, din caier prin azur,
ursita ar putea fir nou să toarcă.




Adulmecăm miresme tari deodat',
prin ferigi dese pîrtia pătrunde.
Nu de izvor, ci ca de rîu bogat
un murmur se aude, fără unde.




Un uliu, țipînd deasupra-n zbor rotat,
să iscodească-ar vrea ce se petrece.
Noi încă pe pămînt și-n lume-am dat
de-o apă peste care nu se trece.




Și-acum, cînd sufletele noastre vor
în brațe, unul altuia, să-și cadă,
inelul, cu clipitul lucitor,
în deget ți-l întorc, să nu mai vadă.




Se cheamă Jaleș rîul, rîul timp,
și-i potrivit din veci cu toamna.
Ne oglindim, în ape, față, nimb.
Dar să fugim, că-i blestemată coama.







Poezia Mă Culcasem Lîngă Glasul Tău de Nichita Stănescu





MĂ CULCASEM LÎNGĂ GLASUL TĂU





Mă culcasem lîngă glasul tău.
Era tare bine acolo și sînii tăi calzi îmi păstrau tîmplele



Nici nu-mi mai amintesc ce cîntai
Poate ceva despre crengile și apele care ți-au cutreierat nopțile.
Sau poate copilăria ta care a murit undeva, sub cuvinte
Nici nu-mi mai amintesc ce cîntai



Mă jucam cu pălmile în zulufii tăi
Erau tare îndărătnici
și tu nu mă mai băgai în seamă



 Nici nu-mi mai amintesc de ce plîngeai
Poate doar așa, de tristețea amurgurilor
Ori poate de drag
și de blîndețe
Nu-mi mai amintesc de ce plîngeai


Mă culcasem lîngă glasul tău și te iubeam.






Poezia Cîntec Despre Doja de Nichita Stănescu






CÎNTEC DESPRE DOJA



Care, cum a rostit cuvîntul,
a dispărut cu noaptea și vîntul
iar ochilor le-au mai rămas să vadă
doar urmele lor umede-n zăpadă.




Unde s-au dus ?
De ce s-or fi dus ?
De ce au rostit cuvîntul nespus ?
Departe, sub noi, între huile și antracite,
gem stelele carului mare stîlcite




O, nu rostiți cuvîntul acela știut !...
E iarnă în patima lutului mut
și peste amurg a nins cu fulgi roșii
...paștele crucii și cristoșii !



Poezia Ah, Și Beția De Salamandre de Nichita Stănescu





AH, ȘI BEȚIA DE SALAMANDRE



Ah, și beția de salamandre
ce-adulmecă luna, nebune.
La ce bun ?...



De aș fi iertat sufletul tău pămîntesc,
tu tot n-ai fi știut cît te iubesc
și dacă ți-aș fi-nroșit cu cuțitul
salbă la gît,
că eu sînt cuțitul tu n-ai fi știut




la ce bun
beția de trestii
pe care lacul și le înfige în pîntec ?...




Ah, salamandrele-adulmecă luna
dar tu, care treci totdeauna,
tu ești cîntec, nu lebădă.
Cîntec.





Poezia Cîntec De Cer Albastru de Nichita Stănescu





CÎNTEC DE CER ALBASTRU




Nunta lor era nunta noastră
în pădurile cu brațe incendiate de flăcări albastre,
căci ochii le erau împodobiți cu uitări
cu vulturi
cu creți
cu șoimi
cu bezne.



Femeie zveltă ca o troiță la răscruci,
amurgul ți s-a prăbușit lîngă glezne.


O, nu-i amurgul scris între brațe,
drumule care treci și te duci,
drumule cu privire albastră,
căci ochii le erau împodobiți cu uitări
cu vulturi
cu creți
cu șoimi
cu bezne


și nunta lor era nunta noastră.




Poezia Cîntec De Iarnă de Nichita Stănescu





CÎNTEC DE IARNĂ



Noaptea a nins peste cîmp cu pămînt
Tu unde ești, în ce gînd ?



Crengile zvelte și goale în bezne
dansează întruna...
Uite-le sînii, uite-le glezne.
Noaptea a nins peste cîmp cu pămînt
și crengile zvelte, și goale, cu luna
lunecă negre și-aiurea, întruna
dansează întruna




Tu unde ești ?
În ce gînd ?
frunzele negre-ți căzură
cu toatele, oarbe-n căutătură ?




Ah, de-ar mai fi în adîncul schilav și urît
doar o creangă cu roadele pline,
să m-adun, să-mă-ntorc și să vin iar la tine !
- ,,Na un măr !''... și atît.




                                                               Joi 1 Noiembrie 1956





Poezia Pe Noi, Zorii de Nichita Stănescu





PE NOI, ZORII



Pe noi, zorii
și amurgurile
ne strîng în platoșe



Nouă, zorii ni se încolăcesc
după grumaji
ca niște lanțuri



Nouă, amurgurile
ne încolăcesc gleznele
ca niște lanțuri



Doar pămînturile nopții ne-au mai rămas,
doar pămînturile nopții

Nu ne sărutați pumnii,
căci ne sărutați sîngele !






Poezia Pe Unde, Prin Ce Stepe de Nichita Stănescu





PE UNDE, PRIN CE STEPE




Pe unde, prin ce stepe
mai hoinărești noptirea ?
O, au clipit pe zare
și zorii și privirea



dar chipul tău de-atuncea
și noaptea lor adîncă
fîntînile din suflet
le mai păstrează încă



Pe unde ești ?... De-acuma
poate-ai sorbit din Lethe.
...ori poate mai 'nainte
în cale, ți-a fost sete ?





Poezia Ora Culorilor de Nichita Stănescu






ORA CULORILOR




O, sîngeră culorile, Matisse,
așa cum și în tine sîngerau
E ceasul lor durut, ucis
și n-am nici bani măcar să beau




Și iar voi atîrna de un suflet
în mine orb, noptirea toată
s-o peticesc cu petice de suflet
și cu hîrtie colorată...


Poezia Doina de Vasile Alecsandri






    Doina

                                 
Doina,doiniţă!
De-aş avea o puiculiță
Cu flori galbine-n cosiţă,
Cu flori roşii pe guriţă!


                           
De-aş avea o mândrulică
Cu-ochişori de porumbică
Şi cu suflet de voinică!


                          
De-aş avea o bălăioară
Naltă,vesela,uşoară,
Ca un pui de căprioară!


                          
Face-m-aş privighetoare
De-aş cânta noaptea-n răcoare
Doina cea dismierdătoare!


                              
Doină,doiniţă!
De-aş avea o puşculiţă
Și trei glonţi in punguliţă
Ş-o sorioară de bărdiţă!


                    
De-aş avea,pe gandul meu,
Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!


                          
De-aş avea vro şepte fraţi,
Toţi ca mine de barbaţi
Şi pe zmei încălecaţi!


                          
Face-m-aş un vultur mare,
De-aş cânta ziua, la soare,
Doina cea de răzbunare!


                              
Doină,doiniţă!
Şi i-aş  zice: ,,Mândruliţă
Mă jur p-astă cruciuliţă
Să te ţin ca un bădiţă!"
                               

                         
Şi i-aş zice: ,,Voinicele,
Să te-ntreci cu rândunele
Peste dealuri şi vălcele!"


                         
Şi le-aş zice: ,,Şepte fraţi,
Faceţi cruce și juraţi
Vii in veci să nu vă daţi!"


                         
Hai, copii, cu voinicie,
Să scăpăm biata mosie
De păgâni şi de robie!


     

Poezia Chole de Nichita Stănescu





CHOLE



Pe cîmpul cu greieri și noapte
mirezmele verzi își răspund
pe cîmpul cu greieri și noapte
ceva a zvîcnit în afund



și s-au destrămat peste ierburi
maramele moi de tăcere
și s-au destrămat peste ierburi
și poate c-a fost părere




dar cîte fîșii sfîșiate
de verde și negru aprins !
și cîte fîșii sfîșiate
aevea plutiră-n întins




Cînd greierii toții se porniră
zvîcnise și-afundul genunii
cînd greieri toți se porniră
șă secere holdele lunii




nu-i nimeni... visează-nainte
tăcerile strînse-n mănunchi
nu-i nimeni... visează-nainte
mai am să-ți sărut un genunchi






Poezia Poemul Mahalalelor de Nichita Stănescu





POEMUL MAHALALELOR




,, se prind de mîini și se desprind
și bat pămîntul...''


Vai !...
Mahalalele vechi și triste,
cu casele poticnite în stradă,
cu femeile ghemuite pe prispe
să adulmece, să audă, să vadă.


Și ferestrele ce pîlpîiră
ca niște candele fără icoane...

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

,,- Mi-e frică, șașă Zamfiră...
- Ai să crapi, Zinco, de foame !...''

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Vai !
Anii mahalalelor, vechi și triști,
cu clipele tocite și rare,
cu liceeni palizi ca niște Criști,
prelinși pe sub felinare


și gîndurile ce se zdrențuiră
ca noaptea și ca veleatul

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

,,- Uliu... ce urît ! Țață Zamfiră...
- Ce-ai, fă, cu băiatul ?...''