Se afișează postările cu eticheta Lucian Blaga. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Lucian Blaga. Afișați toate postările

Poezia Cînele Din Pompei de Lucian Blaga




CÎNELE DIN POMPEI



Văzui în Pompei acel cîne roman.
Așa ni-l voiră zeițele sorții -
mulaj conservat în materia morții,
să nu-l putrezească nici ploaie, nici an.




Ieșise să scape de norul din ușă,
de noaptea căzută din munte cu foc.
Dar cînele, scurt răsucindu-se-n loc,
se stinse rînjind și mușcînd din cenușă.



Te văd Dumnezeule - plumb, scrum și nor -
odată venind peste mine prin ușă,
din muntele cerului, cutropitor.



Scăpa-voi doar pînă în poartă. Apoi
mușca-voi, în Tine, a lumii cenușă.
Tiparul în Tine păstra-mi-l-voi.







Poezia Epitaf de Lucian Blaga





EPITAF



Calea aici ce greu se găsește.
Nu-i nimenea să te îndrepte.
Numai tîrziu, numai o clipă
uitată pe urmă și ea,
îți dezvăluie
nebănuitele trepte.




Apoi ca frunza cobori. Și țărna
ți-o tragi peste ochi
ca o gravă pleoapă.
Mumele sfintele -
luminile mii,
mume sub glii
îți iau în primire cuvintele.
Încă odată te-adapă.











Poezia Cîntec Pentru Anul 2000 de Lucian Blaga





CÎNTEC PENTRU ANUL 2000



Vulturul ce rotește sus
va fi atunci de mult apus.


Lîngă Sibiu, lîngă Sibiu, prin lunci
numai stejarii vor mai fi și-atunci.


Mai aminti-mă-va un trecător
vreunui străin, sub ceasul lor ?


Nu cred să mă vestească cineva,
căci basmul ar începe-așa :


Pe-aici umbla și el și se-ntorcea mereu,
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.










Poezia Cetini Negre de Lucian Blaga






CETINI NEGRE



Cetini negre sună-n urmă,
drum mă poartă, chin mă scurmă.


Cetini negre sună-n față,
ceasul sîngeră prin ceață.


Cetini negre îmi descîntă,
geana inimii n-o zvîntă.


Cetini negre-n lume zică
zvonul brumelor ce pică.


Cetini negre-n lume spună
ostenita mea furtună.









Poezia Noemvrie de Lucian Blaga





NOEMBRIE


Foaia udă, mătrăgună -
picurii prin fagi răsună.


Văgăuni și scorburi cască,
umbre doar mai vin să pască.


Fauni vechi și roșcovani
scîncet dau sub bolovani


și pe căile amiezii
se pătrund de negurii iezii.


Se aștern prin adăposturi
zile moarte, stinse rosturi.


Rod al inimii, de apă,
crește lacrima-n pleoapă.


Am pierdut, vai, ce-am pierdut ?
Vatră caldă, drum bătut.


Am pierdut soare și lună.
Golul cine mi-l răzbună ?





Poezia Pe Multe Drumuri de Lucian Blaga





PE MULTE DRUMURI



Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcă
gîndul spre tine. O, sfîrșitul acela de zi,
peste care căzură grabnice brume !
În grădina mea florile
spre alte foarte înalte poieni tînjind
mai invocă și-acum
lumina ta fără de nume.




Unde dormi astăzi - nu știu. Nici un cîntec
nu te găsește. astăzi
tu ești unde ești. Iar eu aci. Depărtarea
a pus între noi carul cel mare pe cer,
apele-n văi, focul în noapte pe dealuri,
și pe pămînt a pus anemone și patimi
cărora ziua nu le priește.
Ca o poartă s-a-nchis. Nici un semn nu străbate
vămile, vămile.









Poezia Veghe de Lucian Blaga





VEGHE


De greul prea lungului joc
acum și pleoapa mi-e grea.
Mana neagră a visului
să mă slujească ar vrea.



Albă frumusețe tu, fără apunere,
pustietoare minune tu,
gîndul - la tine-noptatul -
ce treaz mă ținu - !



pînă la ora ce nu se-nfiripă
cu nici o bătaie. Iată acum
se sting jucăușe ardorile,
cade din lume un drum.



Eu singurul, cît de tîrziul !
Slugă și domn
al vegherilor - plec după tine
în largul meu somn.






Poezia Ardere de Lucian Blaga




ARDERE



Ființă tu - găsi-voi cîndva cuvenitul
sunet de-argint, de foc, și ritul
unei rostiri egale
în veci arderii tale ?



Al seminției mele cel din urmă sînt.
Pumn de lumină - tu, pumn de pămînt. Tu rodie,
tu floare mie, cu puteri de zodie,
unde și cînd găsi-voi singurul cuvînt
în cercul nopții să te-ncînt ?




Nepriceput pe lîngă vetre
dar înțeles de zei și pietre,
cuvîntul unde-i - ca un nimb
să te ridice peste timp - ?



 Cuvîntul unde-i care leagă
de nimicire pas și gînd ?
Mă-ncredințez acestui an, tu floare mie,
ca să sfîrșesc arzînd.





Poezia Dumbrava Roșie de Lucian Blaga





DUMBRAVA ROȘIE


Mușchiul reavăn, negru murei
ține cumpăna căldurii.
Ieși zeiță din sandale -
vrerea e-a Măriei Tale !



Și rămîi desculță-n rouă !
Tremură prelung în glas
întrebarea de-i aievea
astă clipă de popas.



Dobitoacele pădurii
cred în mine, cred în tine.
Întrupîndu-se tomnatic,
sună soarele prin vine.



Capre roșii vin din vale -
copleșiți stăm amîndoi -
vin să-și uite fericirea
verii calde, lîngă noi.






Poezia Cuvinte Către Fata Necunoscută Din Poartă de Lucian Blaga




CUVINTE CĂTRE FATA NECUNOSCUTĂ DIN POARTĂ



Nu te-mpotrivi. Tu va trebui să iai această grijă asupră-ți :
în poarta, la care-am ajuns, trecînd prin această vale,
să fii straja copilăriei mele. A copilăriei
ce-o duc încă în mine.
Ea e singurul bine, izvorul a toate, prin tot anotimpul,
prin toți anii, sub toate punctele cardinale.
Tu păzește, păzește tu izvorul să nu se usuce
la sfîrșitul ăstui timp
lăsat în urmă între floare și poamă.
lăsat în urmă între floare și poamă.
Grijește tu să nu se stingă secretul micului incediu
ascuns în inima brîndușei de toamnă.



Avui și eu odată spatele ars de urzicile soarelui
și tălpile goale. Îți amintesc zile stinse demult,
dar să nu crezi că mi-am trecut și copilăria
sărind pe vremuri zăplazul. Nu, copilăria e încă aci.
Copilăria mea e aci și astăzi.
Și dac-aș sări și peste poarta toamnei
la care-am ajuns, copilăria aș sălta-o cu mine
strînsă în vine și-n pumnii mei arși.
Nu trebuie decît puțin să-mi ajuți
c-un surîs sau c-un val de frumusețe
năvălit în obraji.



Vorbele mele să nu te mire. La tîmple,
e drept, am o seamă de fire cărunte
și cîteva gînduri aplecate-ntr-o dungă - pe frunte.
Tu strîrnește numai o clipă îndurătoare scînteie
ce mai mocnește în vatră,
scînteia care aleargă și rîde,
mugurul de lumină
ce arde în sînge ca moartea de albină.



Ci poarta e în adevăr aci ? Poarta sură
căreia n-aș vrea pe nume să-i spun ?
Tu oprește-mă încă, să nu intru. Nu vreau să apun.
Ferește-mă tu, să nu-mi găsesc prea grabnic împlinirea,
să nu mor mai înainte de-a muri.
Dar iată mă-ntreb : Tu, fata din poartă,
tu - cine ești ?
Și dacă nu ești,
atunci unde ești și cum vei fi ?





Poezia Sud de Lucian Blaga





SUD




Lîngă mare zveltele agave
înfloresc. Puterea mierii
vindecă albinele bolnave,
frînte de tăria verii.




Multă boală ți-o-mprumută ție
care stai printre agave,
urnele și calmul și o miie
de albine-n ore grave.















Poezia Șovăirile Roiului de Lucian Blaga





ȘOVĂIRILE ROIULUI




Aurie, noua seminție de albine
stă să roiască. Patria le-alungă. Gura
acestei coșnițe e doldora de zumzet.
În orice clipă va să-nceapă aventura.




Sau poate că un semn venit din depărtare
plecarea le-o amînă înc-o oră.
Sau poate-o spaimă le reține, să nu cadă
incinerate de întîia auroră.















Poezia Olarii de Lucian Blaga




OLARII


De veacuri ei ăși au aci lăcașul, de la începutul
cel dintîi, grotești și tîmpi, gușații fără grai.
Olari ei sunt, sortiți să-nmoaie li să coacă lutul.
Ca niște zmei întîrziați și blînzi
cu fețe prelungite în cimpoaie,
arhaici inși, își poartă pe sub plai
un vis fragil prin zilele greoaie.



Se-nvîrte roata, sfîrîind, în orice casă.
De față sunt, în inimă, tiparele bătrîne.
Trudescu-se ca-n somn olarii, și mocnesc lîngă cuptoare.



Numai arar sunt cercetați
de vreo lumină și de zîne.



În văile sublimelor recolte
nu este sat cu duhuri mai încete,
dar nici alt sat în care să se ardă
ulcioare mai frumoase și mai zvelte,
cu mijlocul de păcătoase sfinte fete.






Poezia Sfîntul Gheorghe Bătrîn de Lucian Blaga






SFÎNTUL GHEORGHE BĂTRÎN



Sfîrșise lupta. Cînd ? Cînd s-a-ntîmplat ? Că sta
bălaurul cu solzii-mprăștiați prin spini.
Mi-aduc aminte : calm pe umeri îmi cădea,
adusă rar, cenușă din vulcani străini.




Gîndesc la fapte de demult, la arătări
din era prea fierbinte ce se sparse.
De scrumul abătut pieziș din alte zări
sprîncenele îmi sunt și astăzi arse.














Poezia Viziune Geologică de Lucian Blaga




VIZIUNE GEOLOGICĂ



Sub piscuri mari, în munte, o căldare de bazalt.
Un pas, și-apoi abrupt - tărîmul celălalt.


O amintire stranie și fără de-ntreruperi
îmi stăruie adînc, în miros verde de ienuperi.


O amintire grea apasă. Ca din alte ere,
spre care sîngele și astăzi mult se cere.


Aice mai stătui, aievea sau în vis, cîndva
mai sus, mai jos, cînd pisc și iezer nu era.


Și stam, printre liane, sub ecvatorul căldurii
pîndit de șerpi, de flori, și de lemurii.


Iar trupul meu, ah numai trup, în umedul văzduh
pîndit era, prelung, de propiul său duh,


ca de-un străin. Și slobod foarte, încă neluat
în stăpînire era lutul diafan și lăudat.


Fără duminecă și fără de-nceputuri
mă ascundeam tăcut sub vegetale scuturi,


în foi, printre liane, sub ecvatorul căldurii,
iubit de șerpi, de flori, și de lemurii.




Poezia Veste de Lucian Blaga




VESTE


Vin din noapte, din miez de pădure :
avem un voevod !
Spre ziduri sure
sar peste prăpăstii în călțuni de poveste.
Către cetate frunza susură :
o veste, o veste !
Ocolesc gorganul cu căpățînile, cu ispășiții,
peste ogoare mă-mpiedec în scut.
Ating cu fruntea luminile :
S-a născut, s-a născut !



Genunchiul poticnește, fruntea asudă.
Țîșnesc curcubee
din pas și din rouă
pe pajiștea udă.
Din turnul verde de pază de lîngă pod,
straja mă vede.
Tăcerea-i a ceasului rod :
avem un voevod !
Urechea n-o crede.




Sculați boieri cu rînduitele bresle,
cu sfinții, cu mucenicii,
și voi hornari și voi ucenicii,
ridicați-vă slugi adormite în iesle !
Sculați boieri, o veste din codru v-aduc -
ni s-a născut azi-nopate noul voevod,
fiul pădurii, puiul de cuc !





Poezia Mînzul de Lucian Blaga



MÎNZUL


Saltă mînzul în joc, saltă-n ocolul bătut.
Ca puii de lebădă - negru era. Ca ogorul.
În curînd va fi alb cum e norul.
Sub pavăza Sfintei Miercuri născut.


Spulberă colbul ogrăzii, și-arar
cînd l-adie aromele humei
și-aduce aminte de laptele-amar
ca frunza de salce, al mumei.


Din curte adulmecă lung spre nu știu ce-nalte poeni.
Și iarăși, spre vatră se-ndeamnă, la jaruri.
Argintul, din care-i voi bate potcoava,
doarme încă în munți apuseni.


Cîte odată, cu stranii nechezuri,
el se desprinde pe cîmp de mohor,
și-mi pregătește, vestindu-mi-l,
biruitorul, mult așteptatul, ultimul zbor.


În noaptea aceasta-i bolnav. Sminte ca o durere
la spete, tainic, la locul
unde purced să-i crească aripile.
Zace în grajd, arde ca focul.


Luna, intrînd pe fereastră, alături se culcă pe paie.
E noaptea de boală a lumii, cînd mugurii toți
plesnesc c-un mulcom țipăt sub zare.
Totul e-n așteptare. Totul - albastră văpaie.


Poezia Îndemn de Poveste de Lucian Blaga




ÎNDEMN DE POVESTE



Din clima fierbinte
a basmului, sfinte
irog inorog
c-un semn te invoc.
Din verde molatic
s-aude copita,
adînc, păduratic,
apari ca ispita.



Tîrcoale nu-mi da
și nu adăsta !
Ci ia-o-nainte
cînd ceasul va bate,
solie cuminte
spre vechea cetate.



Cînd intri, ia seama
la podul cu vama,
la numărul casei,
la curtea Frumoasei.
Cu sunet de soartă
lovește în poartă !




Atinge cu cornul
de trei ori zăvorul
ca-n rituri de leac
rămase din veac.
Atinge și piatra
și pragul și vatra.
Și dacă Frumoasa
îngăduie - vezi-i
aleanul amiezii.



Aatinge-i coroana,
obrazul și geana,
năframa cu lacrimi
și perna cu patimi.
Tu las-o în schimb
privirea să-și treacă
și mîna oleacă
prin albul tău nimb.
C-un muget dă-mi veste -
apoi părăsește
cetatea și murii
spre pacea pădurii.





Poezia Răsărit Magic de Lucian Blaga





RĂSĂRIT MAGIC



Așa a fost, așa e totdeauna.
Aștept cu floarea mea de foc în mîni.
Întrerupîndu-mi preamărite săptămîni
puternică-mi răsare luna.



În miez de noapte un cutreier sferic.
În spațiu - rîuri, umbre, turnuri, clăi.
Liturgic astrul mă-ntîlnește-n văi,
dezbracă patria de întuneric.



Sus în lumină ce fragil
apare muntele !
Cetatea zeilor din ochii de copil



ușor se sfarmă ca mătadea veche.
Materia ce sfîntă e,
dar numai sunet în ureche.






Poezia Poetul de Lucian Blaga



POETUL


( Întru pomenirea lui Rainer Maria Rike )


Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii !
Astăzi, vorbind pentru toți
el nu are chip și nu are nume - poetul !
Viața lui mult ne-a mirat,
ca un cîntec cu tulbure tîlc,
ca un straniu eres.



În ani de demult
poetul, cuvîntul strivindu-și, a îndurat
năpastele toate cu bărbăție
și cele mai mari, cele mai crunte dureri, și le-a stins
în muntele singurătății, ce și-a ales.
Cînd la un semn
s-au surpat albăstrimile cerului,
și minutarele vremii treceau
ca tăișuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni și vatră.
În anii cumplitelor pîcle
cînd pămîntenii cu sfînta lor omenie și carne
s-au destrămat fără număr,
și viață - atîta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pămînt.
Poetul, cu numele șters și pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcîndu-se prieten înaltelor piscuri de piatră.




Și neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului
flancat de albe și negre solstiții
mare și singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gîndul
că Dumnezeu răpitu-și-a singur putința-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Și nu l-a schimbat în cenușă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu își da sieși cuvînt
și pasul său era legămînt.



Îngăduie Prietenă, să-ți amintesc că Poetul
muri numai mult mai tîrziu.
Mult mai tîrziu, ucis
de-un ghimpe în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighitorile toate-amuțiră
uimite de cele-ntîmplate.
Privighitoarile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuțiră-n lumina ce-apare-n zădar
și fără de semne, de-atunci.



Și nu știu nimic pe pămînt
ce-ar putea să le-ndemne
să cînte iar.