Se afișează postările cu eticheta Grigore Alexandrescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Grigore Alexandrescu. Afișați toate postările

Poezia [Adio] La Târgoviște de Grigore Alexandrescu




[ADIO ] LA TÂRGOVIȘTE


Culcat p-aste ruine, sub care adâncită
E gloria și umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văz lumea adormită
Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi.


Dar cine se aude și ce este ast sunet?
Ce oameni sau ce armii și ce repede pas?
Pământul îl clătește războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, șoapte, trece, vâjie-un glas...

................................................................................

Dar unde sunt acestea? sau dus! au fost părere,
Căci armele, vitejii și toate au tăcut.
Așa orce mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut


Și pe țărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii de frică tremurând.
Al nopții tâlhar vine și pasări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul șuierând.

..............................................................

..................................................................


Mă scol, mă d-aicea; pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Și las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrămi destule ca se plâng.


Aicea am speranță se aflu mulțumire;
Eu voi să auz unda și cerul să-l privesc,
Să văz a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineții ce norii auresc;


Aci stejarii cu fală se-nalț, se îndreptează,
Urcând ale ramuri spre-azurele câmpii,
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ș-aici sălbatici vii.


Din coasta-acestor stânce, din vârful astui munte,
De unde își apucă vulturul al său zbor,
A nopții stea revarsă lumină p-a mea frunte
Și raza-i se reflectă pe limpede izvor;


Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.


Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m-am frănit,
Ca ale mării repezi și groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.


Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire de loc nu întâlnesc.
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecând mă ocolesc.



Așa! așa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna p-a mea frunte și caut un mormânt.


Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vârsta mea de aur, din sântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineața din visuri care zbor;


așa, fără-ndoială, amara mea viață
D-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n-află sărmanul călător.


Dar însă suvenirul ființelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfățișat,
Ca frunzele aduse de vijălii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.


De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văz îndestulat;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând ați adunat.


Când toamna să arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Așa nenorocirea uscând a vârstii-mi floare,
Zic lumei un adio: iaulira și mă duc.




Poezia Viața Cîmpenească de Grigore Alexandrescu





VIAȚA CÎMPENEASCĂ


Așa, simpla viețuire
Eu știu să o prețuiesc
Și de acea fericire
Voi bucuros să-ți vorbesc.
Dar florile și verdeața,
Apusul și dimineața,
Și fluierul cîmpenesc,
Cu patimi, cu chinuri grele,
Cu starea inimi mele,
Nicicum nu se potrivesc.




Departe d-acele locuri,
Ce poate m-ar fi-nsuflat,
De țărăneștile jocuri,
Ce-adesea m-au încîntat,
Coprins de nemulțumire,
De grijă și de mîhnire,
De soarta mea ocolit,
În cele ce mă-mpresoară,
Ce gînduri, idei omoară,
Duhul își pierde puterea ;
E greu să descrii plăcerea,
Cînd sufletul e mîhnit.





Însă a mea mulțumire
Pentru a ta găzduire
Eu tot nu o poci uita,
Și cît va sta prin putință
Voi pune a mea silință
Adevăru-a imita ;
Măcar în vorbele mele,
Să poci să găsesc văpsele,
Să știu să-ntrebuințez
Colorele osebite,
Tonurile felurite,
Care stilu-nsufletez ;
S-arăt atîta simțire,
Cîtă simțeam mulțumire,
Cînd dulcea serei răcoare
În preajmă-mi se întindea
Și patimi sfîșiitoare,
Ca aburi din lac, din mare,
Deșertul mi le-absorbea.




Coprinsul, unde odată
Împreună-am viețuit
Și plăcerea-adevărată
Zilele mi-a îndulcit,
Este un cîmp lat, ce are
De vechi și firești hotare
Un mal către răsărit,
Iar către apus o apă,
Ce saduri, grădini adapă,
Ce udă țărmul setos,
Și-n ramuri multe0mpărțiră,
Curge mîndră, liniștită,
Pe patu-i cel năsipos.




Casa p-o muche clădită,
Singură cîmpul domnind
De umbră neocolită,
O vezi în aer albind.
Să zic că a ei zidire
E lucru cu osebire,
Că e d-o arhitectură
Cap d-operă în natură,
De loc nu mi-ar părea greu ;
Însă această minciună,
Deși îndestul de bună,
Apasă cugetul meu.
Așadar, iau îndrăzneală
Și spui că adevărat
N-are nimic de mirat,
Dar are fără-ndoială,
Tot ce e neapărat.




Spre patru părți ale lumei
Patru ferestre privesc,
Și dacă pe tonul glumei
Slobod îmi e să vorbesc,
Al lor număr, micșorime,
Cu a casei înălțime
Atît nu se învoiesc,
Încît ochiul ce le vede
Cu lesnire poate crede
Că se plătea altădată
Vro dajdie însemnată
Subt nume de ferestrit,
Măcar că nu mi se pare
Nici undeva am citit,
Că la vreo întîmplare
Nobilii să fi plătit.
Astfel de năravuri proaste,




Dacă vreodată-au fost,
N-au putut fi ale noastre
Ci-ale norodului prost.
Numai al singur plătește,
Fiind mai abicinuit ;
Iar de ce, nici se vorbește ;
Păcatul ar fi cumplit.
Pricina e delicată,
Și prea puțin cîștigăm,
La mulțimea nensemnată,
Adevăruri s-aruncăm.






Dar în vorbă neplăîcută
Ca să nu ne încurcăm,
Și ca nu, din întîmplare,
S-aduc la mulți supărare,
Descrierea începută,
Mai bine să o urmăm.


.........................................................................................



În vale se văd desișuri,
Saduri, livezi, alunișuri,
Pe urmă ochiul zărește
Un deal ce se prelungește
Verde și împestrițat.
Coastele-i sînt învăluite
De vii, de semănături,
De crînguri și de păduri.
Munții mai în depărtare
Se văd ca tulbure nor ;
Vara le e la picioare
Și iarna pe fruntea lor.




Iată, dup-a mea părere,
Locul atîta dorit,
Unde zile de plăcere,
Frumoasă singurătate,
Bunurile-adevărate
În sînul tău le-am simțit ;
Pace, liniște, viață,
Toate-acolo mă-nsoțea,
Și din orice dimineață,
Mulțumirea se năștea.
Dacă vreo cugetare
C-o umbră de întristare
Fruntea mea acoperea,
Ușoara-i întipărire,
Ca cercul acel subțire,
Ce-ațîță din întîmplare
P-o undă nemișcătoare
Un vînt cu lină suflare,
Trecea se pierdea de sine
Ș-al firei glas simțitor,
Și ideile senine
Lua iarăși cursul lor.




Adeseori pe cîmpie
Departe mă rătăceam,
Adesea cu bucurie
În dulci gîndiri mă pierdeam.
Simboluri de tinerețe,
Fluturi cu vesele fețe
Privirea mea o trăgea :
Pe iarbă în depărtare
Fluturile părea floare ;
Dar cînd umbletu-mi simțea
Insectele-amăgitoare
Se-nălța, găsea scăpare
Aripele-și scuturînd,
Și eu c-o dulce mirare
Vedeam florile zburînd.




Nori deși, negri, cîteodată
Cerul îl întuneca,
Și ploaia-n ei adunată
Pe cîmpia-nsetoșată
În torente se vărsa ;
Apoi razele-i robite
Soarele-ncet desfăcînd,
Și-n munți, valuri aurite
Norii umezi prefăcînd,
C-o privire-nfăcărată
Lumea el o coprindea,
Și o mreajă purpurată
Peste dealuri întindea.





Cînd acea stea arzătoare,
Aproape d-al ei sfințit,
Părea a da sărutare
Pămîntului ce-a-ncălzit,
Și mai întorcînd o rază
Ca zîmbet prietenesc,
Sta un minut să o vază
Ochii care o doresc ;
Ochii acei pentru care
Este cel din urmă soare
Ce ei poate mai privesc ;
Supus la acea uimire,
L-acea adîncă simțire,
Care subt ceruri senine
Seara aduce cu sine,
Slobod de griji, de dorințe,
În cugetu-mi mulțumit,
Slăvind o-naltă putere,
Eu ascultam în tăcere
Al multor mii de ființe
Concertul nemărginit.





Și cînd lun-argintuită,
Albind iarba de pe vale,
Ieșa lină, ocolită
De stelele curții sale,
Pe dealurile rîpoase,
Stam, mă opream să privesc
Cerurile sămănate
De globuri nenumărate,
Care făclii luminoase,
În umbra nopții lucesc.





Pîn aluniș sufla vîntul,
Frunza ușor clătina,
Nucii bătrîni ca pămîntul
D-a lungul se desina ;
Unda cea armonioasă
A unui ascuns izvor
Ca o șoptă amoroasă
S-auzea în preajma lor.
Curmînd adînca tăcere
A cîmpului liniștit,
Un glas cînta cu plăcere
Un cîntec obicinuit.
Ast glas, această cîmpie,
Noaptea care mă-nvălea
Gîndiri de melancolie
În inimă-mi învia.
Și florile tinereței,
Visuri, nădejdi, amăgiri,
Acea ghirland-a vieței
Țesută de năluciri,
Care, cîte una-una,
Treptat s-au desfințat,
Ca frnzele ce furtuna
De verzi le-a smuls, le-a uscat,
Mi s-arăta înainte ;




Cu gîndul mă întorceam
La locurile dorite,
În valea ce-atît iubeam.
Vedeam livada, grădina,
Poteca ce des călcam,
Părul înalt și tulpina
Unde copil mă jucam
Astfel în țări depărtate,
Unde strein te numești,
D-auzi pe neașteptate
Limba care o dorești,
Limba acea părintească,
În care tu te gîndeai,
Ce-n vîrsta copilărească
Cu maică-ta o vorbeai,
Orcît de urîtă fie,
Aspră, grea la auzit,
Se naște o bucurie
Un ce neobicinuit,
O simțire vie-adîncă
În sufletu-ți rătăcit,
Și crezi că te afli încă
În țara ce-ai părăsit.





A ! dacă o provedință
Asupra mea ar privi,
Dacă smerita-mi dorință
Soarta o ar împlini,
Departe d-ai tiraniei
Tovarăși nelegiuți,
De cursele vicleniei,
De oameni neomeniți,
De tot ce se crede mare
În fapte ce necinstesc,
De zîmbete protectoare,
Care le nesocotesc,
Uitînd acea zeitate
Care-n zgomotosu-i zbor






Staturilor înălțate
Le suflă căderea lor,
La cîmp, locaș de plăcere,
Eu mulțumit aș trăi,
Liniștit și în tăcere,
Ziua mea aș împlini.
La binele ce îmi place,
Și neamului meu doresc,
Pe voi cîți puteți a-l face
Aș cerca să vă pornesc :
Aș pune mica mea parte,
Silința-vă lăudînd,
Isprava nu prea departe,
Bună dreaptă arătînd,
V-aș arăta răsplătirea,
Ș-un înger ajutător,
Și cinstea, și mulțumirea
Ce inimile aprinde,
Iar celuia ce se vinde,
Un trăsnet răzbunător.





Poezia Miezul Nopței de Grigore Alexandrescu





MIEZUL NOPȚEI



Aici p-aste ruine cu mîndre suvenire
Privesc cum orizontul se umple de făclii,
Cum luna în tăcere s-arată să inspire
Gîndiri religioase l-ai lui Apolon fii.




Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniștire,
Cînd nu mai e mișcare în lumea celor vii,
Deșteaptă priveghează a mea tristă gîndire,
Precum o piramidă se-nalță în pustii.




Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe cîmpie,
Al meu suflet se-nalță pe aripi d-un foc sfînt,
În zboru-i se ridică la poarta de vecie,
Căci nici o legătură nu are pre pămînt.




Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă ;
Trecu ea precum trece un fulger pîntre nor ;
S-a șters precum se șterge a vulturului urmă
Cînd spintecă văzduhul în falnecul său zbor.




De cînd pierdui părinții-mi trei ierni întregi trecură,
Trei ierni, căci după ierne viața-mi socotesc,
Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc.



Frumoasa primăvară acuma se grăbește
La caru-i să înhame pe zefirii ușori ;
Pășaște, și pe urmă-i verdeața se ivește
Și cerul se dezbracă de viforoșii nori.




Zefirul printre frunze misterios suspină,
E limpede-orizontul și cerul luminos ;
A rîurilor șoaptă... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.




Căci închinat dureri, amara mea viață
D-atunci e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheață,
Pe care flori nu află sărmanul călător.





Lăsat strein în lume, lipsit de orice bine,
Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt,
Văzînd zilele mele de suferințe pline,
Pui mîna p-a mea frunte și caut un mormînt.




Puțină vreme încă și glasu-mi se va stinge,
Și inima d-a bate în pieptu-mi va-nceta !
Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge,
Și a vieții taină în moarte voi afla.



Poezia Așteptarea de Grigore Alexangrescu





AȘTEPTAREA




Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește,
Dar ea unde să fie ? De ce nu se ivește ?
Minuturi fericite sînt oare de pierdut ?
Foarte puține omul în viața lui are !
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic ; o frunză în vale a căzut.




Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere ;
Totul se mișcă, umblă, dar toate sînt părere ;
Vîntul, umblă mă-nșală, cînd crez a o veda.
Lana aci s-rată, aci iar se ascunde :
Abia cîteodată întunecul pătrunde,
Și norii înainte-i se pun ca o perdea.




Poate că și ea are o tainică-ntîlnire,
Poate că stăpînită d-asemenea simțire
Pășește-nvăluită în umbra unui nor.
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domnește ca aerul în lume :
Cu ce drept omul singur să fie simțitor ?




Nu știu, dar la atîtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fîntănei de mirare,
Prin care morții uită că-n lume au trăit.




Zile neprețuite ale copilăriei,
Tovarăși ai vieții și fii ai bucuriei !
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Și din toate o scurtă viață să-ntocmesc !






M-aș duce unde zboară atîtea rîndurele,
Cînd viscolul începe, cînd vin vremile rele ;
Pe pasur'le verdeței ca ele m-aș ivi.
Din loc în loc aș trece în climele streine,
Unde sînt alte stele, și ceruri mai senine,
Dar iarăși m-aș întoarce cînd firea ar zîmbi.





Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătînd în viață pacea, și-n pace mulțumirea,
Ca rîul fără nume, aș trece neștiut.
Orcît de mic e templu, dar tot îl locuiește
Acele ce pămîntul și cerul stăpînește :
Numai pentru-a lui slavă și omul s-a născut !




Nădejduiesc într-însul ; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemnate
De asupriri nedrepte, de curse viclenești.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nșălătoare, ș-acum mă amăgești ?




Dar nu, văz o ființă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimîntează ;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea pășește, ia seama... o auz că șoptește.
Negreșit e femeie... Ce zice ? Mă numește !
Pieptul, inima-mi bate : aceasta este ea.







Poezia Te Mai Văzui O Dată de Grigore Alexandrescu






TE MAI VĂZUI O DATĂ



Te mai văzui o dată, ființă de iubire,
O înger ce slăvesc !
Și ceasurile repezi, și scumpa ta zîmbire,
Cu suflet, cu viața sînt gata să plătesc.




În valurile-acelea de lume încîntată,
În care ne-am găsit,
În vesele cadrile, în sala luminată,
Stam singur și mîhnit.




Plăcerea, frumusețea, podoabe felurite,
Tot era în zadar ;
Ele nu pot să-nvie simțurile-amorțite
D-al patimei amar.





Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune,
Trist, rece mă găsea,
Și mă gîndeam la vremea vare în veci n-apune
În pomenirea mea.




Atunci intrași ! Dodată, de pe a mea vedere
Se ridică un nor :
Te presimții ; îmi spune a ta apropiere
Un aer de amor.




Zambila primăverii așa ea ne împarte
Desfătător miros,
Așa dulcele-i suflet se simte de departe,
În aer răcoros.





Și inimile noastre, și ochii se-ntîlniră ;
Simțirii ce pătimești ;
Un zîmbet trist mi-o spune ; cu tine îmi zîmbiră
Puterile cerești !





Văzui pieptul tău tînăr bătînd de turbarare,
Subt vălul ce sălta ;
Te privii în tăcere ; cunoscuși a mea stare,
Văzuși puterea ta.





Dar cum se strecurară delirul, fericirea !
Ce iute au trecut !
Jaluză d-al meu bine, făcu nenorocirea
Un semn, și te-am pierdut !





Multe rele d-atuncea am suferit, iubită !
Multe am pătimit !
Soarta mea credincioasă la ura-i nemblînzită,
Din zboru-i s-a oprit.




Viitorul în ochii-mi își pierde nălucirea,
Toate mă obosesc ;
Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gîndirea,
Tu făceai să trăiesc.





Roua buzelor tale sufletul răcorește,
Dă viață și plăceri :
Subt umedele-ți gene, e un foc ce topește
Tot felul de dureri.





Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească
Lumea ș-ale ei bunuri, și orice aș avea ?
Pustiul unui suflet știu ele să-mplinească ?
Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea ?





Pot să întoarcă vremea și ceasurile sfinte
Care sînt al tău dar,
Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte
P-al inimii-ți altar ?






Poezia Cîinele Soldatului de Grigore Alexandrescu





CÎINELE SOLDATULUI



Rănit în războaie, soldatul căzuse,
Și-n puține zile chinuit muri,
Departe d-o mumă care îl crescuse,
Și care-l iubi !




Sîrman, fără rude, pe țărmuri streine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor ;
Nu era ființă care să suspine
Pentru-un trecător !




Singurul tovarăș de nenorocire,
Singura-i avere, un cîine iubit,
Ședea lîngă dînsul, și-n mare mîhnire
Părea adîncit.




Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mîini de soldați,
Cinste hotărîtă acelora care
Mor pentru-mpărați.




În fruntea paradei cîinele pornește,
Din ochii lui pică lacrimi pe pămînt,
Ca un iubit frate el îl însoțește
Pînă la mormînt.




Aci se oprește aci se așază,
Nimic nu îl face a se depărta :
Așteptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Cînd s-o deștepta !




Cîteodată cearcă piatra s-o ridice,
Cîteodată latră dup-un călător ;
Coprins de durere : Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.





Apoi cînd streinul de milă voiește
A-l trage doparte și hrană a-i da,
El își pleacă capul, în pămînt privește,
Și nimic nu va !





De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Și sîrmanul cîine din locul de jale
A fost nelipsit !





Dar în dimineața acea viitoare,
Pe cînd se deșteaptă omul muncitor,
Zăcea lîngă groapă, mort de întristare,
Cîinele Azor !








Poezia Adio La Tîrgoviște de Grigore Alexandrescu





ADIO LA TÎRGOVIȘTE


Culcat p-aste ruine, sub care adîncită
E gloria străbună și umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văz lumea adormită
Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi.




Dar cine se aude și ce este ast sunet ?
Ce oameni sau ce armii și ce repede pas ?
Pămîntul îl clătește războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas...

.....................................................................................



Dar unde sînt acestea ? s-au dus ! au fost părere,
Căci armele, vitejii și toate au tăcut.
Ața orce mărire nemicnicită piere !
A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut.




 Și pe țărîna-aceea, de care-odinioară
Se spăimîntau tiranii de frică tremurînd,
Al nopții tîlhar vine și pasări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul șuierînd.



::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Mă scol, mă mut d-aicea ; duc pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crîng.
Și las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrămi destule ca se plîng.




Aicea am speranță se aflu mulțumire ;
Eu voi să auz unda și cerul să-l privesc
Să văz a auririi mult veselă zîmbire,
Razele dimineții ce norii auresc ;




 Aci stejari cu fală se-nalț, se îndreptează,
Urcînd ale lor ramuri spre-azurele cîmpii,
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează ;
Acolo se văd dealuri, ș-aici sălbatici vii.




Din coasta-acestor stînce, din vîrful astui munte,
De  unde își apucă vulturul al său zbor,
A nopții stea răvarsă lumina p-a mea frunte
Și raza-i se reflectă pe limpede izvor ;




Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină ;
Aicea orizontul e dulce, luminos ;
Aici aceste rîuri.. Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.




Din sînul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m-am hrănit,
Ca ale mării repezi și groaznece talazuri,
De vîntul relei soarte spre stînci am fost gonit.




Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire de loc nu întîlnesc.
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecînd mă ocolesc.




Așa ! așa ! iubite, s-a dus scumpul meu bine ;
Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt,
Văzînd că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mîna p-a mea frunte și caut un mormînt.




Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vîrsta mea de aur, din sîntul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămîne dimineața din visuri care zbor ;





Așa, fără-ndoială, amara mea viață
D-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n-află sîrmanul călător.





Dar însă suvenirul ființelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfățișat,
Ca frunzele aduse de vijălii pornite
La vechea lor tulpină  ce-odată le-a purtat.





De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văz îndestulat ;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorîtoare
Pe tînăra mea vîrstă curînd ați adunat.





Cînd toamna să arată al iernii rece soare,
Copacii toamna să arată al iernii rece soare,
Așa nenorocirea uscînd a vîrstii-mi floare,
Zic lumei un adio : iua lira și mă duc.








Poezia Unirea Principatelor de Grigore Alexandrescu





        UNIREA PRINCIPATELOR      

    ( Dedicată fiilor deputaților ai Romîniei )



                          I

Pe antice monumente am văzut ades sculptate
Acvila ce poartă crucea, zimbru țării-nvecinate,
Subt o mînă, o coroană, întrunite figurînd,
Și în vechea capitală, o măreață mănăstire,
După lupte sîngeroase monument de înfrățire,
D-al Moldovei Domn clădită, stă trecutul atestînd.



                            II


Ce spun aste suvenire ? ele-arăt că altădată,
Înaintea-acelor lupte, în vechimea depărtată,
Fii ai Romei cei eterne, acești popoli au fost frați ;
C-ale lor restriști cumplite au izvor în despărțire,
Că la răul ce-i apasă nu pot s-afle lecuire,
Decît numai în unirea către care sînt chemați.



                            III


Căci de urele interne mult a profitat streinul ;
Căci în suflete și-n inimi el a infiltrat veninul,
Ce corumpe, ce îneacă tot instictul generos ;
Căci slăbiți prin moliciune, umiliți prin apăsare,
În furtune și în intrigi balotați fără-ncetare,
Am uitat noi vechea cale și trecutul glorios.



                               IV


Astăzi nu ni se cer lupte, sacrifici de sînge,
Virtuți mari de altădată ; astăzi ținta vom ajunge
Prin credință în unire, prin unire în dorinți.
Mari puteri acum iau parte la destinul ce ne-așteaptă,
Orizontul se-nsenină, calea noastră este dreaptă,
Și asupra-ne se-ntinde mîna bunei provedinți.


                                  V


Romîni ! Dulce e unirea ! Ascultați... glasu-i răsună...
De la fiii Romîniei cere patrie comună...
Steaua merge înainte-i simbol sacru pe pămînt ;
Cum în Vitleem odată stea din cer mîntuitoare
Conducea pe-ncoronații cavaleri, din depărtare,
De la marginile lumei, către leagănul cel sfînt.


                                 VI


Cînd citim în vechea carte a istorie străbune
Virtuți mari, ilustre fapte ale nației romîne,
Care inimă stă rece ? care suflet nemișcat ?
Cine n-are dor să vază țara sa în fericire,
Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie și-n unire,
Cultivînd artele păcei pe al său pămînt bogat ?


                                  VII


În tăcutele morminte, Bogdan, Mircea se-ntîlniră,
Și-ntr-o lungă-mbrățișare pe romîni îi înfrățiră ;
Împrejuru-le stau dese umbre de măreți eroi...
Ele astăzi zbor în aer, inimile-nflăcărează...
Deputați ! asupra voastră ei privire și-aținează ;
Fala sau rușinea țărei se așteaptă de la voi.



                                   VIII


Fiii voștri vor ascunde a lor frunte în țărînă,
Dacă voi acum veți pierde marea cauză romînă,
Prin meschine interese ce-n mici inimi locuiesc :
Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire
E averea cea mai rară, cea mai scumpă moștenire,
Ce de la părinți de merit nobili fii o priimesc.




Poezia Măriii Sale Domnului Alexandru Ioan I de Grigore Alexandrescu





MĂRIII SALE DOMNULUI ALEXANDRU IOAN I

  ANUL 1959

Pentru ziua intrării sale în București

             I

Timp dorit, zi de speranțe,
Fiu al țărei, salutare !
Romînia învestită
În vesminte de serbare,
Îți dorește, îți urează
De mari fapte viață plină,
Și se-nclină stelei tale
Ce străluce de lumină.


              II


Cînd de glasul omenirei
Inspirată și condusă,
Pleiada europeană,
De puternici regi compusă,
Reda nației gemînde
Antici drepturi și tărie,
Soarta-ți se-nscria în ceruri
Cu lumina cea mai vie.


               III


Fă dar numele-ți să treacă
Între numele divine,
Celor ce au fost ai lumei
Nobili făcători de bine.
Secolul să te admire,
Și cu noi să se fălească
Franța, nația cea mare,
Nația cavalerească.


              IV



Căci e aspră datorie
Ce o nație impune,
Căci e grea, mult grea, coroana
Ce pe capul tău se pune.
Țara te salută, prințe,
Cu plăcere și iubire,
Și-ți încrede viitoru-i
Zîmbitor de fericire.







Poezia Meditație de Grigore Alexandrescu





MEDITAȚIE



Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.



O ! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare !
Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc !
Cîtă nemărginită pun ele depărtate
Între cei din morminte și acei ce doresc.




Unde atîți prietini plăcuți de tinerețe ?
Unde-acele ființe cu care am crescut ?
Abia ajunși în vîrsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut !

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Ce netedă cîmpie ! Cum ochiul se uimește !
Ce deșărt se arată, oriincotro privești !
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.




Cît sînge aste locuri setoase înghițiră !
Cîte oase războiul aici a semănat !
Cîți veterani războinici, moartea purtînd, muriră
Pentru izvînzi de care ei nu s-au bucurat !




Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărînă,
Pe-ncrețita lor frunte sfîrșitul arătînd,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mînă
Fierul vare le scapă cu furie strîngînd.




Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viață,
Ei nu gîndesc la fapte ce-n viașă au urmat,
Ci cînd sufletul zboară, cînd sîngele îngheață,
Toată durerea le-este că nu și-au răzbunat !

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Puțin mai înainte un monument s-arată ;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt ?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată :
Azi slava stă deasupra, și omul în pămînt !




Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți !
Cînd tot ce e-nalt cade și cînd mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți ?




Din vremurile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vîrste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit ?





Cînd marea-ntărîtată corabia-ți zdrobește,
Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman,
Cînd cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean,




Spune-mi îți pas-atuncea să știi de mai plutește
Catartul fără pînze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește.
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor ?




Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sîngerat :
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.





A, întorcînd privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pămîntul văzîndu-l pustiit,
Vîzînd tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit !





Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună !
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat ?
Cu o dulce zîmbire vine, țiind de mînă
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.





Astfel un vis ți-arată o iubită ființă ;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință ;
Acum din mîini îți scapă, acum iarăși o vezi.




Daca în cartea soartei omu-ar ști să citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpîne, aicea să trăiască,
Cînd lumea e de chinuri nedeșărtat izvor ?




Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntîmple noi nu putem vedea ;
Dar cînd ceasul sosește, cînd nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.



                                                             1838





Poezia Un Ceas E De Cînd Anul Trecu Grigore Alexandrescu





UN CEAS E DE CÎND ANUL TRECU



Un ceas e de cînd anul trecu... Mi-aduc aminte
Cu ce nădejdi zîmbinde, ce dulce a-nceput :
Ce vie salutare din inimă fierbinte
L-a priimit ! ce seară ! De anu-atunci trecut




Ziceam : ,,S-a dus ș-acesta c-o parte din viață ;
Dar ziua lui urmă cu drag o pomenesc ;
Frumos apus vestește frumoasă dimineață,
Și anul ce începe tot astfel doresc''.




Așa-l doream ! în lungă, în oarbă-ncredințare
Eu nu vedeam că soarta zîmbește cu amar,
Că vremi și dureri gătește răzbunare,
La vechiile lor drepturi uitate în zadar.





Schimbat nimic nu pare : alesele ființe,
Prieteni d-altădată, strîng astăzi mîna mea :
De voia întîmplărei mai multe din dorințe
Cu graba împlinite putui a le vedea.





Apoi, unde e răul ? de ce și cum... cuvîntul,
Om nu poate să-l știe afară decît eu ;
Ascuns e în adîncuri, tăcut e ca mormîntul,
Iar martur suferinții-mi e numai dumnezeu.





A ! daca-n astă lume ceva putea fi-n stare
S-aline, să adoarmă un chin sfîșiitor,
O știu ar fi frăția-ți acea mîngîitoare
Acel simțiment tînăr ce eu îți sînt dator.





E scump prieteșugul ce-nsuflă o femeie
Desprinsă a-l cunoaște, născută a-l simți ;
Și dulcele ei suflet, electrică scînteie,
Mîngîie orce suflet la care s-o ivi.





Ades, cînd în luptă cu gîndurile mele,
Muncit d-al suferinței demon nemblînzit,
Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele,
Din sfere luminoase, din aer bălsămit.





Căci știu eu viitorul... el nu poate să fie
Decît ca anu-acesta, ca anul cel trecut ;
Bogat de chinuire, deșert de bucurie,
Pustiu, fără nădejde, sălbatec și tăcut.




Ștejarul de pe munte ce trăsnetu-l izbește,
Stă încă în picioare, semeț și neclintit ;
Dar inima-i e arsă, și orcît mai trăiește
De nici o primăvară nu poate fi-nverzit.





Poezia Cînd Dar O Să Guști Pacea de Grigore Alexandrescu





CÎND DAR O SĂ GUȘTI PACEA




Cînd dar o să guști pacea, o inimă mîhnită ?
Cînd dar o să-nceteze amarul tău suspin ?
Viața ta e luptă, grozavă, nemblînzită,
Iubirea vecinic chin.





Din cupa desfătării amărăciunea naște ;
Din ochi frumoși durerea își ia al ei izvor ;
O singură privire viața veștejaște
Cu lanțuri de amor !




Amor care adoarme și legi și datorie,
Ce slava umilește, ce n-are nimic sfînt :
Antonie-i jertfește a lumii-mpărăție,
Și află un mormînt.




Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate,
Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbătești ?
Nădejdi, viață, cinste, simțirile-nfocate,
Femeii le jertfești !




Crezi tu că pentru tine răsare sau sfințește
Acel uriaș falnic, al zilii domnitor ?
La patrie, la lume, la tot ce pătimește,
Nimic nu ești dator ?




Eu lanțurile mele le zgudui cu mînie,
Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,
Ca leul ce izbește a temniții tărie,
Și geme furios.




Dar rana e adîncă și patima cumplită,
Și lacrăma de sînge, obrajii mei arzînd,
Răsfrînge frumusețea, icoana osîndită,
Ce o blestem plîngînd !




O văz ziua și noaptea, seara și dimineața ;
Ca un rănit de moarte, simț în piept un fier greu ;
Voi să-l trag : fierul iese, dar însă cu viața,
Și cu sufletul meu !





Poezia Prieteșugul și Amorul de Grogore Alexandrescu




PRIETEȘUGUL ȘI AMORUL



Zici c-ai vrea prietenește
Să iubești, să fii uibită ;
Zici c-amorul te-nbrozește,
Că e patimă cumplită ;
Zici că este trecătoare
Flacăra-i cea arzătoare !
Și ce nu e trecător ?
După vara cea bogată
Vine iarna-ntărîtă,
Bate vînt îngrozitor.
Trandafirul din grădină,
Înflorit de dimineață,
Zace veșted pe tulpină,
După ziua de viață.
Dar căci iarna și durerea
Sînt condiția vieții,
Trebuie să las plăcerea,
Bunurile tinereții ?
Căci zîmbirea-ți grațioasă
Vremea o să ți-o răpească,
Trebuie, cît ești frumoasă,
Nimeni să nu te iubească ?
Așa cum miriși o floare,
Care mîine n-o găsești ?
Primăvara,-a ei zîmbire,
De ce-nvie-a ta simțire,
Iarna nu ți-o-nchipuiești ?
O, ascultă-mă, dorită,
Scumpă, dragă Emilie !
O zi bună, fericită,
E o parte din vecie.
Vezi, plăcerile ușoare,
Împrejurul tău unite,
Dănțuiesc fără-ncetare,
De amor povățuite :
Te-mpresor cu mulțumire
Fiecare ți se-nchină,
Și amorul cu mîhnire
Te privește, și suspină,
Dă-le, dă-le ascultare ;
Pentru tine adunate,
Subt colore de mirare
Vor ști lumea să-ți arare.
Pînă n-ajungi timpul rece,
Bucure-te de natură :
Apoi cînd vremea va trece
Peste-a inimii căldură,
Cînd din hora încîntată,
Ce viața ta coprinde,
Cu o față întristată
Grațiile s-ar desprinde,
Cînd odată și-or lua zborul
Tinerețe, bucurie,
De-i pofti atunci amorul,
L-om numi o nebunie :
Îți voi fi prieten, frate,
Îți voi fi orice îți place,
Și de lume de toate
Împreună ne-om desface.



Poezia Ucigașul Fără Voie de Grigore Alexandrescu






UCIGAȘUL FĂRĂ VOIE



O temniță-adîncă îmi e locuința :
Prin dese, prin negre zăbrele de fier
O rază pierdută îmi spune ființa
Cerescului soare, seninului cer.




Și frigul mă-ngheață : e umed pămîntul :
De ziduri, de lanțuri eu sînt ocolit :
Aici suferința așteaptă mormîntul,
Căci legile lumei așa au voit.




Adus ca o crudă, sălbatecă hiară,
L-a temniții poartă nădejdea-am lăsat,
Și simț chinuire atît mai amară
Cu cît a mea soartă eu n-am meritat.



O noapte fatală ! o noapte cumplită !
Pe patu-mi de trudă dormeam obosit :
Ședea lîngă mine... un vis, vis cumplit !





Văzui : în bătrîne păduri depărtate
Părea că mă aflu ; eram călător ;
Dar calea pierdusem ; pe rămuri uscate
Cînta cucuveaua cu glas cobitor.




Copacii în preajmă-mi părea că-nviază :
Din toată tulpina un gemet ieșa :
Flămîndă, cumplită, vedeam că-mi urmează
O ceată turbată de lupi, ce urla.




Și eu fugeam iuțe, fugeam cu grăbire,
Dar locul sub mine de sînge-nchegat
Silințe-mi zadarnici punea-mprotivire ;
D-o rece sudoare eram inundat.




Sufla un vînt iute, și luna-ngrozită
În spațiuri vecinici trecea alergînd,
Cu stinsele-i raze, cu fața-i pălidă,
Întinse pustiuri abia luminînd.





Apoi deodată în nori se ascunse,
Și lipsa ei dete cumplitul semnal :
În spaima nespusă ce-atunci mă pătrunse,
Văzui trecînd moartea pe palidu-i cal.




Schelet d-altă lume, cu forme cumplite,
Rînjind, către mine privea neclintit :
În mîna-i uscată, în unghi ascuțite
Ținea o femeie... din capu-i zdrobit.




Mușca cîteodată, mușca cu turbare,
Și creieri și oase din gura-i cădea :
Uimit rămăsesem : la orce mișcare
Părea că ea rupe din inima mea.




Dar ceata de hiare o văz... mă sosește...
Fierbintea-i suflare acum o simții...
Mă plec, cat, și mîna-mi grea piatră-ntîlnește,
Coragi desnădejdea îmi dă, și... izbii....





Un țipet s-aude... eu sai în picioare,
Din somnu-mi de groază atunci deșteptat.
Soția-mi lipsită d-a vieții suflare
Zăcea... capu-i tînăr era sfărîmat !





D-atunci zile multe și nopți osîndite
Pe fruntea-mi trecură ! eu nici am simțit
A lor osebire ; vedenii cumplite
Și țipetu-acela în veci m-a-nsoțit.




Răsună el seara, l-auz dimineața,
Precum în minutul prin crimă-nsemnat ;
Și eu trăiesc încă ! trăiesc, căci viața,
Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.






Aici aștept vremea și ziua dorită,
Să văz daca dreptul ceresc împărat
Privește la fapta-mi, ce este cumplită,
Sau numai la cuget, ce este curat.



                                                                1847


Poezia Anul 1840 de Grigore Alexandrescu




    ANUL 1840





Să stăpînim durerea care pe om supune ;
Să așteptăm în pace al soartei ajutor :
Căci cine știe oare, și cine îmi va spune
Ce-o să aducă ziua și anul viitor ?



Mîine, poimîine, poate, soarele fericirei
Se va arăta vesel pe orizon senin :
Binele ades vine pe urmele mîhnirei
Și o zîmbire dulce dup-un amar suspin.




Așa zice tot omul ce-n viitor trăiește,
Așa zicea odată copilăria mea ;
Și un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește,
Și ce nădejdi dă unul, acelalalt le ia.





Puține-aș vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,
Zile ce-n vecinicie și-iau repedele zbor ;
Puține suvenire din ele am plăcute :
A fost numai-n durere varietatea lor !





Dar pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămine !
Pe tine te dorește tot neamul omenesc !
Și eu sînt mică parte din trista omenire,
Și eu a ta sosire cu lumea o slăvesc !





Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie,
Ca să ridice iarăși pe omul cel căzut,
Un bătrîn îl luă în brațe, strigînd cu bucurie ;
,,Sloboade-mă, stăpîne, fiindcă l-am văzut.''




Astfel drepții ar zice, de ar vedea-mplinite
Cîte într-al tău nume ne sînt făgăduite.
O an, prezis atîta, măreț reformator !
Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățează,
Arată semn acelor ce nu voiesc să crează ;
Ado(1) fără zăbavă o turmă ș-un păstor.




A lumei temelie se mișcă, se clătește,
Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit ;
Un duh fierbe în lume, și omul ce găndește
Aleargă către tine, căci vremea a sosit !




Ici umbre de noroade le vezi ocîrmuite
De umbra unor pravili călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnați pitici.
Oricare simtimente înalte, generoase,
Ne par ca niște besne de povestit frumoase,
Și tot entusiasmul izvor de idei mici.





Politica adîncă stă în fanfaronadă,
Și știința vieții în egoism cumplit ;
D-a omului mărire nimic nu dă dovadă,
Și numai despotismul e bine întărit.





An nuou ! Aștept minune-ți ca o cerească lege ;
Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege
Va fi tot ca păstorii de care-avem destui,
Atunci... lasă în starea-i bătrîna tiranie,
La darurile tale eu nu simț bucurie,
De-mbunătățiri rele cît vrei sîntem sătui.





Ce bine va aduce o astfel de schimbare ?
Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare,
Care să arză globul ș-ai lui locuitori !
Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,
Să știe de ce mînă va fi măcelărită
Și dacă are unul sau mulți apăsători ?





Eu nu îți cei în parte nimica pentru mine :
Soarta-mi cu a mulțumii aș vrea să o unesc :
Dacă numai asupră-mi nu poți s-aduci vrun bine,
Eu rîz d-a mea durere și o desprețuiesc.




După suferiri multe inima se-mpietrește :
Lanțul ce-n veci ne-apasă uităm cît e de greu ;
Răul se face fire, simțirea amorțește,
Și trăiesc în durere ca-n elementul meu.




Dar aș vrea să văz ziua pămîntului vestită,
Să răsuflu un aer slobod, mai curat,
Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită,
Că lumea moștenire-ntîmplărilor s-a dat !



Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,
Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormînt,
Dac-a vieții-mi triste făclie osîndită
S-o-ntuneca, s-ar stinge d-al patimilor vînt,




Pe aripile morții celei mîntuitoare,
Voi părăsi locașul unde-am nădejduit ;
Voi lăsa fericirea acelui ce-o are,
Și a mea pomenire acelor ce-am iubit.




Poezia O Impresie De Grigore Alexandrescu





O IMPRESIE

( Dedicată Oștiri Romîne
 26 Aprilie 1846 )




Puțini erau la număr ostașii Romîniei,
Dar cînd ale lor cete pe luciul cîmpiei
Semeț înaintară cu pas răsunător,
Din sulițe, din coifuri, din armele albite,
Cînd soarele în unde, în raze aurite,
Lumina își răsfrînse pe steagul tricolor,




Cînd caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate,
Cu nările aprinse, cu gurile spumate,
Mușcînd de neastîmpăr zăbala ce-i ținea,
Izbind subt ei pămîntul și răsuflînd omorul,
La sunete de luptă pe cîmp își lua zborul,
Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea,




Și cînd auzii glasul aramei tunătoare,
Și cînd văzui silitra de fulger purtătoare
Cîmpia, atmosfera de fum întunecînd,
Iar pîntre fum, pîn ceață, egretele-albicioase
Ce ies din întunerec o crimă-amerințînd,





Electrică schinteie simții.. și bucuria,
Din inimă pe chipu-mi suită ca mînia,
Pe fruntea-mi se aprinse, în ochii-mi străluci ;
Subt pasurile mele simții arzînd pămîntul,
Și vechea strălucire, cu zgomotul, cu vîntul,
Iluzii-mi bogate cu fală se ivi.




A ! unde e acuma puternica mărire
Din vremea cînd a țării eroică oștire
În lupte uriașe Buzeștii comanda,
Cînd vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată,
Și duhul răzbunărei cu manta-i sîngerată
Da semnul biruinței și calea ne-arata !




Călugărenii încă păstrează pomenirea
Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea,
Al faptelor de cinste preț vecinic meritat ;
În aer se ridică e pulbere de oase,
Ce tabere dușmane în treacăt au lăsat.


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Spun că în urma luptei, în Asia bogată,
Daca maometanii vedeau cîteodată
Un armăsar ce-n preajmă-i căta el sforăind,
Coprinși d-adîncă spaimă ziceau cu-nfiorare,
Că el a văzut umbra acea îngrozitoare
A lui Mihai Viteazul asupră-le viind.





Cu vechea simplitate din inimi a lipsit.
A patriei iubire, obiect de ironie,
În veci este pe buza acelui care știe
Cu numele-i se atragă norodul amăgit.




Așa în proaste capiști care treceau de sfinte,
Al idolilor preot cu magice cuvinte
Mulțimei adunate oracole-mpărțea.
Oracole viclene de interes dictate,
De înțeles lipsite , de patimi explicate,
Și-n care neștiința neîncetat credea.





Dar tot se află virtuți, și viitorul
În ele se încrede, așteaptă ajutorul
Ce îl aduc al nații bărbați mîntuitori :
Însuși domnul naturei zisese altădată
Că pentr-un drept el iartă Gomora vinovată :
Dreptatea și virtutea în ceruri sînt surori.





Iar voi, războinici tineri, drage batalioane.
Fiice ale acelor vestite legioane,
Care între noroade un nume ne-au lăsat,
Voi, căror acest nume e dat el în păstrare,
Cu cinste veți răspunde l-a patriei chemare,
Cînd vechiul nostru sînge nu poate fi schimbat.






Poezia Mormintele ( La Drăgășani ) de Grigore Alexandrescu





MORMINTELE ( LA DRĂGĂȘANI )



Cînd vizitam odată locașurile sfinte,
Mărețe suvenire din vremi ce-au încetat,
Eu mă oprii pe valea bogată în morminte,
Unde ațîți războinici ai Greciei slăvite
Strigarea libertății întîi au înălțat.




Ziua de mult trecuse ; natura obosită...
Se odihnea : nici zgomot, nici cel mai ușor vînt ;
Nimic viu : eram singur în lumea adormită,
Și stelele dasupra pe lunca părăsită
Luceau ca niște candeli aprinse p-un mormînt.




Din vreme-n vreme numai de dincolo de dealuri
Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat,
Ca glasul unei apei ce-neacă-ale ei maluri,
Sau ca ale mulțimei întărîtate valuri,
Cînd din robie scapă un neam împovărat.





Și ochii-mi s-ațintară pe semnul mîntuiței
Ce singur se înalță în locul de suspin,
Protector al dureri, nădejde-a suferinței.
Labarum vechi al     luptei, simbol al biruinței,
Prin care-a-nvins barbarii crștinismul Constantin.





Și mă gîndeam l-aceia ce umbra-i învălește,
La Grecia modernă ce ei au sprijinit ;
Căci jertfa pentru nații la cer se priimește,
Căci sîngele de martir e plantă ce rodește
Curînd, tîrziu, odată, dar însă nelipsit.






Precum cei dîntîi preoți ce crucea o purtară,
Din peșteri, din pustiuri, săraci, desprețuiți,
În circ, amfiteatruri, puterea înfruntată,
Pe purpura romană credința așăzară,
Și-nvinseră pe idoli în Capitol slăviți,





Așa sîngele-acelor ce-aicea se jertfiră
Născu p-ai libertății vestiți răzbunători ;
Parnasul și Olimpul cu fală se priviră,
Cînd flotele barbare zdrobite le zăriră,
Și flacăra din ele suindu-se la nori.





Sînt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase,
sînt mari cum fu robia subt limpedele-i cer,
Și lupta și izbînda a Greciei frumoase,
Iar Boțari, Miauli, colosuti fioroase,
Se par ca demizeii eroi ai lui Omer.





A ! dac-a ta viață de lume admirată,
Cînd nației gemînde veniseși ajutor,
De asprele ursite nu ar fi fost curmată,
D-ai fi văzut tu ziua în ceruri înseamnată,
Arold, al desnădejdei sălbatec călător,




O nuouă epopee, poemă strălucită,
Creștină Iliadă pămîntu-ar fi-ncîntat.
Ca trîmbița-nvierei de suflet presimțită,
Puternica ta liră, de mîna-ți pipăită,
A veacurilor stinse cenușă-ar fi mișcat.



:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Pămîntul țării noastre e azi adăpostire
L-a grecilor țărînă ; iar agonia lor,
Cu jale a văzut-o a Oltukui oștire,
Și semne de frăție, dovadă de iubire
Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor.





Căci nu gîndiți, o umbre, de lume depărtate,
Că locul morții voastre e luptelor strein ;
Oștirile creștine de cruce însuflate,
Adesea se văzură aici împreunate
Subt Uniad romînul, subt Mateaș Corvin.





Și cît ura robiei, a patriei iubire
În limbi deosebite se vor numi virtuți,
Cît vor număra grecii între vestite zile
Ziua cînd Leonida căzu la Termopile,
Și cît va purta Oltul diadema-i de munți,





Voi veți trăi ; căci vouă Grecia e datoare,
Căci voi ați dat semnalul la libertatea sa ;
Și-n vremi de suferință, în vremi de apăsare,
Nădejde și credință, virtuți mîntuitoare,
A voastră pomenire ades va seștepta.








Poezia Răsăritul Lunei ( La Tismana ) de Grigore Alexandrescu




RĂSĂRITUL LUNEI ( LA TISMANA )




Decît în frumoasa noapte cînd plîpînda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O priveliște c-aceea ochii-mi n-au putut se vază.
Lun-așa încîntătoare n-am avut a ammira.



Și întîi, ca o steluță, ca făclie depărtată,
Ce drumețul o aprinde în pustiuri rătăcind,
În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
Pîntre frunzele clătite, am zărit-o licurind.




Apoi tainicile-i raze dînd pieziș pe o zidire,
Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit,
Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire,
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.





Apoi, glob rubinos nopței dînd mișcare și viață
Se-nalță și, dimprejuru-i dese umbre depărtînd,
P-ale ștejarilor vîrfuri, piramidr de verdeață,
Se opri ; apoi privirea-i peste lume arucînd,




Lumină adănci prăpăstii, mănăstirea învechirea.
Feodală cetățuie, ce de turnuri ocolită,
Ce de lună colorată și privită de departe,
Părea unul din acele osianice palate,
Unde geniuri, fantome c urgie se izbesc ;
Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită,
Stînca, peștera adîncă, în vechime locuită
De al muntelui sfînt pusnic ce sîrmanii îl iubesc.





Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gîndire :
Șoptele adînci murmure ce iau viața în pustii,
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
Loc de zgomot altădată, de politici vijălii.





Noaptea, totul astei scene colosală da mărire,
Duouă nobile instincte cu putere deșteapta ;
Unu-,a cerului credință, altu-, patriei iubire,
Ce odată-n aste locuri pe strămoși îi însufla.





Munții noștri-au fost adesea scump azil de libertate,
Și din vîrful lor romînii, torent iute furios,
S-aruncau : mulțimi barbare pentru pradă adunate,
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.




Cu trufie craiul ungur către țară-naintează :
Sînt plini munții de oștire, sună zalele de fier ;
Pintenii lucesc ; la lună săbiile scînteiază ;
Basarab încheie pacea cum vrălmași lui o cer.





Dar romînii nu vor pacea, nu vor trista umilință
Ce asupră-le aduce un necinstitot tractat,
Ura lor e nempăcată ; în a lor crudă dorință,
Coprind munții, închid drumul ungurului spăimîntar.





Astfel e atunci omorul, încît oștașul încetează
Obosit, și riga cu puțini scapă fugînd,
Strălucitele-i veșminte le aruncă el de groază,
Plînge și în a sa țară se întoarce blestemînd.




Niciodată astă lună ce înoată în tărie,
Ca felinar purtat de valuri pe a mărilor cîmpie,
Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat.
Niciodată mîndru vultur ce-n văzduh se cumpănește,
Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăiește,
De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat.






Se găsesc ș-acum pe rîpe bucăți de armuri zdrobite ;
Am văzut înșine pinteni de rugină putreziți,
Și p-al războiului munte monstruoasele morminte
Unde șefii ungurimei zac cu toții grămădiți.




Dar romînii, fii ai celor ce-n vechime se luptară,
Cu sudori adăp pămîntul, cîștig hrana în dureri ;
Sînt plugari ; și alte nume, oameni nuoi se înălțară,
Oameni nensemnați și mîndri de vechimea lor de ieri.





Streini prinți ce ne-apăsară au dat lor drept mîngîiere
Averi, cinsti, care odată se-mpărțeau drept răsplătiri ;
Monopol fac azi de drepturi : în a lor scurtă vedere
Propășîrei neînvinse pun ei dese-mprotiviri.





Nu e-așa legea naturei, nu e-așa a țării lege ;
Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor :
Va fi mare tot romînul țării lui folositor.





Cugetări adînc ascunse, idei drepte și înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apasă,
Vor vedea lumina zilei ; și în formă de mari fapte,
Subt privirea provedinței, lumei se vor arăta.








































Poezia Umbra Lui Mircea ( La Cozia ) de Grigore Alexandrescu




UMBRA LUI MIRCEA ( LA COZIA )



Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate ;
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ș-ale valurilor mîndre generații spumegate
Zidul vschi al mănăstirei în cadență îl izbesc.



Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară :
De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor ;
Mușchiul zidului se mișcă... pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.




Este ceasul nălucirei : un mormînt se desvelește,
O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc...
Iese... vine către țărmuri... stă... în preajma ei privește...
Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clatină.




Ascultați... ! marea fantomă face semn... dă o poruncă...
Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez...
Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stîncă-n stîncă,
Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.




Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute,
Cine oar' poate se fie omul care te-a-ngrozit ?





Este el, cum îl arată sabia lui și armura.
Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpîn,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu Natura,
Uriaș e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn ?






Mircea ! îmi respunde dealul ; Mircea ! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc ;
Unul altuia îl spune ; Dunărea se-nștiințează,
Și-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.





Sărutare, umbră veche ! priimește-nchinăciune
De la fii Romîniei care tu o ai cinstit :
Noi venim admirația noastră la mormîntu-ți a depune ;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.





Rîvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință :
Pînă l-adînci bătrînețe pe romîni îmbărbătași ;
Însă vai ! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință,
Și-al tău nume moștenire libertății să îl lași.




Dar cu slabe-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare :
Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat :
Întrepinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare,
De aceea al tău nume va fi scump și nepătat.




În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gîndești poate la norodul ce-ai iubit,
Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție
A venit să-ți povestească fapte ce l-a strălucit !




Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaș odată în războaie a purtat ;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.

...........................................................................................................................


Au trecut vremurile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste și amare ; legi năravuri se-ndulcesc :
Prin științe și prin arte națiile înfrățite
În gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc.




Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubește,
Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc ;
E a cerului urgie, este foc care topește
Crîngurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc.




Dar a nopței neagră mantă peste dealuri se lățește,
La apus se adun norii, se întind ce un veșmînt :
Peste unde și-n tărie întunerecul domnește ;
Tot e groază și tăcere... umbra intră în mormînt.




Lumea e în așteptare... turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc ;
Și-ale valurilor mîndre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc.





Poezia Trecutul La Mânăstirea Dealului de Grigore Alexandrescu




TRECUTUL LA MÂNĂSTIREA DEALULUI

( Dedicat mărirei sale prințului nostru, Gh. Bibescu  1842-1848 )




Precum o sentinelă, pe dealul depărtat
Domnește mănăstirea ; și zidu-i cel înalt
Se-ntinde împrejur-i, pustiu și învechit,
De iedera bătrînă, de mușchi acoperit.
Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut,
Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut.
Un cap îi prezidează și, dacă s-o-ntîmpla,
Cu vreme, Romînia s-ardice fruntea sa,
P-a Dîmboviței vale oștiri de s-or ivi,
Ai luptelor cuplite părtași ei vor mai fi.



Eu în copilărie iubeam să mă opresc
Pe dealul mănăstirei, și-n vale se privesc
Mărețul turn, trist martur l-al nostru trist apus,
Ș-a cărui origină, în veacuri s-a răpus,
Turnul din care-odtă bărbații renumiți
Vedeau romîne taberi pe cîmpi nemărginiți.
În preajmă-i e cetatea ! ai ei locuitori,
Ruina-i azi cu fală arăt la călători,
Precum atîți nevrednici, trăind în moliciuni,
Se laud cu mari fapte făcute de străbuni.





Dar pentru ce orașul atît de strălucit
Acum între orașe e cel mai umilit ?
Ce voie prea înaltă, ce lege porunci
Căderea dopotrivă cu înălțarea-a fi ?
E o fatală soartă ? sau pe acest pămînt
Lasă urmele sale blestemul unui sfînt ?
Dacă însă o țară, un neam ar fi dator,
Cînd au greșit despoții, nelegiurea lor
A o plăti, atuncea orașul osîndit
Și numele-i din  lume de mult ar fi perit.
Căci mii de glasuri stinse d-ale tiraniei fier,
În strigări dureroase s-au înălțat la cer :
Căci ploi ce în torente de veacuri s-au vărsat
Sîngele dupe pietre încă nu l-au spălat.





Orcum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit,
O iubesc căci e tristă și căci a suferit :
Și precum anticarul, la patima-i supus,
Culege vechea-aramă ce nu mai are curs,
Așa în a mea rîvnă, pe locul părintesc,
Fiu al astor ruine, țărîna lor slăvesc.
Încă mi-aduc aminte de groaza ce simțeam,
Cînd la apusul zilei scheletul lor priveam.
,,P-aici, ziceau bătrînii, o boltă arătînd,
Intră tînăra doamnă, frumoasă și fugind
De cetele tartare, cînd ele-acest palat,
Lipsind oștirea noastră, în treacăt au prădat.
Peștera, ce se-ntinde departe subt pămînt,
Își are răsuflarea : în sînul ei găsești
Averi nenumărate, comorile domnești ;
În preajmă-le ard focuri, căci ele se păzesc
De iesme, tauri negri, ce iadul locuiesc ;
Și cînd vrun om aproape a merge-a cutezat,
El la lumina zilei nu s-a mai arătat.''





Astfel ziceau, și vremea un pas a mai făcut,
Și chiar acele iesme azilul ș-au pierdut !
Tot e tăcut și jalnic : însă așa cum ești
Singură porți povara mărirei romînești,
Tîrgoviște căzută ! poetul întristat
Colore variate în sînu-ți a aflat,
Războinicul modeluri ; și, dac-am asculta
Ceea ce în favoru-ți recamă slava ta,
A vitejilor umbră d-am ști se o cinstim,
Vrednici de libertate noi am puteam să fim,
Am afla de la dînșii ce jărtfe trebuiesc,
Prin cîtă energie nații se mîntuiesc.




A ! facă provedința ca-naltul simtiment,
Ce-nchină vitejiei mărețul monument,
Ce-alege pe-nălțime al nemurirei loc,
Să fie nuouă cîrma, coloana cea de foc,
Coloana ce odată din țara de exil
Pe calea mîntuirei ducea pe Istrail !