Poezia Scrisoare Cătră un Bătrîn de Alexandru Vlahuță




SCRISOARE CĂTRĂ UN BĂTRÎN


Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să știe,
Și a ști să-l porți e poate cea mai grea filozofie.
Vremea, ce zbîrcește fața, netezește judecata.
Pentru orice-ncrețitură, mintea trebuie să-și ia plata.
Și pleoapă de pleoapă cînd s-apropie-n afară,
Atunci ochiul cel lăuntric vede lumea mult mai clară.
Ah, și mari lucruri grăiește gura pregătitei groape,
Și-nțelept trebuie să fie cine stă de ea aproape !


Iată ce gîndesc cînd trece un bătrîn pe lîngă mine,
Și cînd văd pe fața-i blîndă ieroglifele divine,
Ce-a săpat în treacăt, vremea, ca pe-o obeliscă vie !
Mi se pare că într-însul văd un zeu :


Ah, cine știe
Ce-o fi clocotind în lumea strînsă în bătrînu-i creier,
Și ce-o fi tîrînd cu sine furtunosul lui cutrier !
Cîte visuri izbîndite ! Cîte visuri sfărămate !
Grămădire colosală - ici ruine de palate ;
Dincolo un codru-n doliu, și subt el un vraf de scrum.
Într-un colț trîntit se vaită dorul, abătut din drum.
Cîte cuiburi goale ! Cîte, cîte falnice porniri
Și iluzii aurite, prefăcute-n amintiri !
Cum să nu te-nchini în fața unui astfel de colos !
Și-n genunchi de admirare să nu-i dai smerit prinos,
Știind că pînă-ntr-amurgul gîrbovitei bătrîneți
El a răbdat vijelia nestatornicei vieți !


Tot așa gîndeam de tine cînd văzutu-te-am întăi,
Pîn-a nu ști ce acopăr prefăcuți ochi ai tăi.
Azi, cînd te cunosc, ce cuget, de voiești să știi ascultă :
E ciudat s-auzi o gură-mbătrînită că insultă.
E ciudat să vezi moșneagul hărțăgos cătînd pricină
Lumii și batjocorind-o, chiar cînd ea ar fi de vină.
E ciudat să vezi pe capu-i părul alb că se zburlește.
Răutatea și mînia pe bătrîn cumplit mînjește,
Gura lor e pentru sfaturi, nu pentru ocări !
Ce-ai zice
Pe bătrînul cel din ceruri să-l vezi pogorît aice,
Și din vecinica-i răbdare să-l vezi ca pe-un om de rînd,
Mînios, zvîrlind cu pietre după noi, și înjurînd ?...
Nu-i așa că toată slava i-ar cădea în ochii tăi ?...


Vezi, noi socotim bătrînii ca pe niște dumnezei,
Înțelepți, blajini, pe dînșii pururea stăpîni fiind,
Bunătate și iubire peste noi împrăștiind,
Purtînd vecinic în privirea lor văpăile iubirii,
Așteptînd, ca pe un oaspe drag, clipala adormirii,
Suferind de suferința și de plînsul tuturor,
Dușmanului ce-i hulește tinzînd mînă de-ajutor.



Vai ! dar cui spun eu acestea ? Ție, care n-ai idee
Că în oameni pus-a Domnul sfînt-a dragostei scînteie,
Care n-ai dospit în tine decît neagra răutate,
Ție,-nbătrînit în ură, și în vrajbă, și-n păcate,
Care n-ai simțit în pieptu-ți mai curată mulțămire
Decît plînsul altor inimi, ca să-ți rîzi de-a lor zdrobire ;
Ție care, cînd vezi pe-alții propășind în a lor cale,
Simți că crapă-n tine fierea... cheagul răutății tale.

.......................................................................................

Haide ! Înceteaz-odată cu smintita-ți îndîrjire !
Leapădă-ți fățărnicia și-nvrăjbita ta pornire !
Aibi o clipă de căință, pîn-a intr-a mormînt,
Pleacă-ți fruntea și-mblînzește-ți cugetare și cuvînt.
A surpa din temelie lumea - vezi că nu se poate,
Deci astîmpără-te !...
Uite, ți se văd prin piele toate
Poftele ce fierb în tine ! Aibi rușine cel puțin !
Nu te mai preface ! Haide ! Cugetă că ești creștin,
Și că dincolo de groapă îți va pune mîna-n piept
Cel-de-sus, și vei da samă de-ai fost strîmb, ori de-ai fost drept !
Ah ! și cînd știi că de ochiu-i nu-i ascuns nimic ăn vremuri,
Trebuie să fii dinainte-i cremene, ca să nu tremuri !

....................................................................................................

Și-n auzul celui vecinic, și-n auzul tău atunci,
S-or deschide-ngrozitoare, ca ale gheenei munci,
Două guri. Una va zice : ,,Eu pămîntului l-am dat
Alb ca norii dimineții, fraged și nevinovat ”.
Și va zice cea de-a doua: ,,Cînd în sînul meu intrat-a.
M-am cutremurat de groază, Doamne... era putred gata !”





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.