Poezia La Statuia Lui Ioan Eliade Rădulescu de Alexandru Vlahuță




LA STATUIA LUI ELIADE RĂDULESCU




Codru-i mort. Copaci cu ramuri putrede și înnegrite
Se-nconvoaie ; și pe șirul de schelete-nțepenite,
Ca pe niște coarde-ntinse, trist arcuș - vîntul ce bate -
Cîntă epopeea morței, jalea crăngilor uscate.
Gîzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite
Lung se uită la aceste adăposturi năruite
Și rînjesc...


Ah, unde-i rodul și frunzișul tău umbros,
Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cînt duios,
Unde sunt ? Odinioară sub stejarii tăi măreți
Găzduiai și dedeai umbră obosiților drumeți.
Astăzi fiarele și moartea stăpînesc coprinsul tău.
Vînt cumplit de pusteire a trecut ca un duh rău
Și te-i stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,



Sub care prielnic dat-ai adăpost atîtor neamuri !...
Totul îi azi - din rădăcină pînă-n vîrf, din miez în coajă -
Putregai...
Ba nu ! Deodată se ridică ca prin vrajă
Dintr-un colț obscur de codru, de sub vreascuri, un vlăstar,
Ce văzînd cu ochii crește, crește... iată-l nalt stejar...
Ridicîndu-și a lui ramuri sus, deasupra codrului.
Și un glas atunci puternic s-auzi din vîrful lui
Răsunînd : ,,O, nu ! un codru ce de veacuri stă-n picioare



Ca o strajă neclintită nu atît de lesne moare.
Fruntea sus ! Din piroteală te deșteaptă. Vei trăi,
Căci menirea ta e mare ! Să luptăm !” Așa grăi.
El, stejarul-Eliade, către codrul-Românie,
Și un freamăt lung strănbate toată pacinica domnie.
Ca prin farmec toți copacii își ridică cu mîndrie
Fruntea, deșteptați ca dintr-un vis amarnic, și sfîșie
Mohorîtul giulgiu în care lîngezeau înfășurați
Și-și îmbracă iar vestmîntul înverzit...



Dar ascultați
Drăgălașa armonie... Freamătul adormitor,
Grai ceresc... e poezia - dulce ca un cînt de dor
Ce ca roua răcoroasă și-ntineritoare cade
Din frunzișul renvierei - din stejarul Heliade...
Codrul în uimirea-ascultă. Cîntecul duios se-ntinde...
Frunza frunzei îl repetă, toată firea se cuprinde
De-a lui farmec, ce de-a pururi va sta tînăr de vechime.



Ah, ridică-ți bard ilustru, din a vremei adîncime
Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbră-ți sfîntă să se-nchege
Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră codrul-rege !




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.