Poezia Poeților Tineri de Mihai Beniuc



POEȚILOR TINERI


Pe Eminescu noi, poeții tineri,
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge.
Cîntecele lui fără seamăn
Sînt pentru noi miraj de neatins.


Caravana noastră trecătoare
Aleargă după oaza visuriloe lui
Și oaza alearga mereu la fel de departe
În zare.



Dar Eminescu nu cuprinse tot
În stihurile lui dumnezeiești.
Durerea romînească-i mult mai mare
Și n-o cuprinde toată nici un cîntec.



Poeți, poeți !
Vă puneți urechea pe inima țării
Și-i ascultați bătăile neregulate
Spuneți-mi ce e aceasta ?
De ce-i bolnavă oare țara noastră ?
A putrezit stejarul romînesc ?
Îl rod la rădăcină virmii tainic
De-și clatină coroana a cădere ?



De ce atîtea crengi uscate-n vîrf.
Atîta vîsc
Și-atîtea frunze veștede ?
Ce-nseamnă tînjirea această ?



Pe Eminescu noi, poeții tineri,
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge.
Dar Eminescu nu cuprinse tot
În stihurile lui dumnezeiești.
Durerea romînească-i mult prea mare
Și n-o cuprinde toată nici un cîntec.



Cît despre mine, ce să vă spui ?
Eu nu am darul versului decît în mică măsură.
Prefer să spun în proză ce gîndesc.



Și mai presus de toate îmi place să tac.
Dar cîteodată mă copleșește tristețea
Și-atuncea trebuie să scriu.
Ca fluxul mării
Cresc în mine durerile - valuri,
Sfărîmînd în drumul lor cotropitor
Zagazurile puse cu învăț.
Suferințele gloatei neștiutoare
Clocotesc în mine ca viforul.
Mă simt din nou țăranul de pe Crișuri
Și-mi reîncie-n minte vremea Iancului.
Ah ! domnii, domnii...
Nu cu penița,
Cu ascuțișul coasei
Îmi scriu poamele sălbatice.
Cuvintele-mi zboară, de foc și de plumb,
Ca gloanțele din flinte !
Să lase rană vie orice vers al meu
În cititor.
Să-i sîngere de durerea neamului
Inima-mpietrită !
Ce știu ?
Poate-am greșit.
Cînd luna trece grăbită pe cer
Ascunzîndu-și fața după norii străvezii,
Mă gîndesc cu o mică părere de rău
De ce să fii mereu atît de singur ?
E undeva, departe, o femeie,
Care te-așteaptă...
Mîngîierile căminului
Sînt poate mai plăcute
Decît veșnica luptă
Și rătăcirile fără capăt.
N-ar trebuie să-ți lunece printre degete,
Ca un pește de argint.
Tinerețea.
În clipele astea de grea solutidine
O iau razna prin noapte
Și colind fără țintă
Toate străzile orașului,
Ori mă înfund abătut
În vreo cîrciumă proastă,
Din cartierele sărace,
Și-mi torn peste rănile vieții
Vinul acru.
Și totuși cred într-o lumină nouă.
Dar pentru asta, noi, poeții,
Trebuie să știm pe care coardă
E de sunat.
Nu-i timp acum de cîntece duioase,
De lună și dragoste.
Ca murmurul izvoarelor
Și șopotul frunzei.
S-aud mai tare gemetele surde
Din pieptul mulțimilor.
Descîntecele și blesteme ne trebuie !
Ca vracii să vîrîm în viață
Febra mișcării.
Să plesnească odată gogoașa prezentului,
Ca să vedem ieșind din ea
Fluturele vieții noi.
Din zările de sînge și de scrum,
Ca o minune nouă să răsară,
Călare pe Destin,
Omul !



Ne-or îngropa probabil fără urmă
Darîmăturile Istoriei.
Se vor așterne peste noi
În straturi nepătrunse
Zăpezile uitării.
Viața noastră consumată
În pară și flăcări
Nu va lăsa fosile și vestigii
Pentru muzeele de-apoi.
Bolizi fulgerători.
Prevestitoare comete
Vom trece pe zările Timpului,
Stingîndu-ne lumina de o clipă
În veșnicul Nimic.
Ci din cenușa noastră risipită
Pe cîmpul de luptă al Veacului
Va înflori aievea pentru alții
Frumosul nostru vis de fericire.
Iar bucuria de a crede-n vis
E pentru noi răsplata cuvenită.



Pe Eminescu noi, poeții tineri,
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge,
Dar a suna din trîmbițele Morții
Sfîrșitul Veacului
Și de-a vesti mulțimilor flămînde
O Viață nouă !

1934



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.