Fabula Mercur și Pădurarul de La Fontaine




MERCUR ȘI PĂDURARUL


Din gustul Dumneavoastră, om înzestrat de soartă,
eu mi-am făcut, Seniore, ca un canon de artă.
Strădania prea mare, migala pentru formă
și grija de podoabe nu-s, pentru mine, normă.
Migala este bună, cînd n-o duci prea departe,
căci, vrînd să faci mai bine, strici tot ce-i bun în carte.
Dar fraza ticluită cu multă gingășie
vă place Dumneavoastră și tot așa și mie.
Și-n ce privește principalul scop
al fabulei, - pe urma bătrînului Esop,
mă străduiesc și eu, cînd mă avînt,
să-l și învăț pe cititor, să-l și încînt.
Dar, - ce să fac ? - nu izbutesc mereu...
Știind că forța nu e harul meu,
ca Hercule măciuca s-o mînuiesc, - iau biciul
și-încerc să fac de rîsul lumii viciul.
E tot ce mă pricep. Dar e destul ?
Încondeiez pizmașul, zgîrcitul nesătulul,
nătîngul sau zănaticul fudul,
ca-n pilda lighioanei cît un ou
ce se umfla s-ajungă mai mare ca un bou.
Cînd ții să dai poveștii un tîlc și o povață,
nu-i rău să pui virtutea cu viciul față-n față,
furnica lîngă muscă ori mieii lîngă lupi
sau gura, clevetirii, să-ncerci să i-o astupi,
făcînd din cartea asta, asta cum voi putea,
o amplă comedie cu mii de vieții în mers
a cărei vastă scenă e-ntregul univers,
nădăjduind că-ntr-însă veți vedea
cum oamenii și zeii și bietele jivine
își joacă toate rolul cum se pricep mai bine.
Azi crainicul Mercur pe scenă vine...



Pornind la drum cînd isprăvise treaba,
un Pădurar toporul și-a pierdut
- nădejdea lui, unicul lui avut -
și-l căuta, jelindu-se, degeaba.
Nemaiavînd pe ce să-și ieie altul,
rugatu-s-a, atunci pe Preaînaltul :
- ,,Slăvite Jupiter, redă-mi
toporul, toporașul mei !”
Și din înaltele lui vămi
trimite Jupiter un zeu.
- ,,Eu am găsit mai multe topoare-ntr-un coclaur
( i-a spus Mercur ), pierduse prin dudău.
Privește-le și-arată-mi-l pe-al tău !”
Și-i puse dinainte întîi pe cel de aur.
( Voia să-l joace, pasămite, festa. )
- ,,Nu, spuse Pădurarul, nu-i acesta !”
I-adusese zeul altul, de argint.
- ,,Nici ăsta nu-i al meu, de ce să mint ?...”
La urmă, luminatul zeu,
mai scotocind puțin prin cer,
i-aduse un topor de fier.
- ,,Ei, vezi ? Acesta e al meu !
Sînt fericit cum nu se poate...”
Și zeul, ca răsplată, i le-a lăsat pe toate.
- ,,De mi le dai, le iau și pe acestea !...”
Ca fulgerul se răspîndise vestea
și pădurarii, - cîți aveau pădurile -
au început să-și piardă și dumnealor securile.
Veneau să și le ceară și se-ntorceau cu creastă,
pocniți de zeu cu muchea peste țeastă,
cînd și-alegeau securi de aur, secăturile.
Ne-am mulțumi mai bine
cu ce ni se cuvine.
Degeaba-și zvîrle în coclaur
Minciuna, barda ei de fier,
să capete topor de aur, -
că Jupiter nu doarme-n cer !




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.