Fabula Fîrtații Lui Ulise de La Fontaine



FÎRTAȚII LUI ULISE

( Monseniorului Duce de Burgundia )


Vlăstarul de viță veche iubit de cei din slavă,
îngăduie-mi, Alteță, o clipă de zăbavă
să-nmiresmez o dată cinstitele-ți altare
c-oleacă de tămîie și-un imn de adorare.
E prea puțin și prea tîrziu, îmi pare,
dar vîrsta mea vă cere, în locul meu, iertare.
În timp ce duhul meu e tot mai șters,
al vostru-i viu și ager și aripi are-n mers
și-așteaptă doar să-și ducă eroul în istorie
cu pașii giganți pe drumul încununat de glorie.
Un zeu îl mai reține ( cu ce chin ! )
pe ne'nfricatul nostru, biruitor pe Rin,
ce știți că-n mai puțin de-o lună
l-a cucerit ca o furtună, -
repeziciune necesară,
iar astăzi, poate, temerară.
Dar tac, căci nu se cade, ca prin discursuri lungi
să sperii Rîsetele, poate, ori Amorașii să-i alungi.
Azi curtea voastră-i plină de ei ca-n alte dăți,
cum și de alte zeități,
ca Judecata sănătoasă
și Bunul-Simț, buni sfetnici într-o casă.
Alteță, întrebați-i de le place
năzbîtia făcută de soții șui Ulise,
în ziua cînd pesemne, neprevăzînd ce-or face,
băură o licoare vrăjită, pare-mi-se,
și-ajunseră, sărmanii, din oameni dobitoace.
Cu gîndul la Itaca și ochii după mauri,
fîrtații lui Ulise, rătăcitori pe valuri,
mînați mereu de vînturi încoace și încolo,
au fost azvîrliți de-o groaznică furtună
pe insula Circeei, odrasla lui Apollo,
și ea le-a dat o băutură bună.
Dar prafurile puse într-însa de Circeea
i-au și făcut să-și piardă judecata,
- căci le vrăjise bine, blestemata -
și-au început și chipul să-și schimbe, dup-aceea,
în urși, în lei, în elefanți și, pare-mi-se,
în cîrtițe, scăpînd numai Ulise,
că-n loc să bea licoarea, șiretul o azvîrlise.
Bărbat frumos și plin de-nțelepciune
putînd să ticluiască și vorba de minune,
știu să-și drămuiască în așa chip purtarea,
c-ajunse să-și vrăjească... vrăjitoarea !
Ca beată de vederea frumoasului pribeag,
zeița-și dete sufletu-n vileag.
Vîzînd-o amețită de-al dragostei vîrtej,
Ulise folosi acest prilej
și o rugă fierbinte
să-i facă iar fîrtații ca-nainte.
- ,,Propunerile tale prietenești sînt drepte,
dar crezi că se îndură să le-accepte ?
Hai la dihănii și-ai să vezi îndată !...”
S-a dus la ei Ulise și le-a spus :
- ,,Măi fraților, licoarea blestemată
își are leacul ei. Vi l-am adus
să căpătați iar chipul de-altădată !”
Și Leul, căpătîndu-și întîiul graiul iarăși,
îi spuse aspru fostului tovarăș :
- ,,Cu astfel de cuvinte mă revolți !
Cum îți închipui oare
că-s în stare
să mai renunț la ghearele și la colți ?
Sînt rege și îi sfîșii pe cei ce mă atacă !
Păi, ce-mi mai pasă mie de falnica Itacă ?
N-oi fi nebun să mai ajung ostaș !
Așa cum sînt, așa vreau să mă lași !”
Îngrijorat de-asemenea discurs.
Ulise s-a oprit la Urs.
- ,,Nu m-așteptam să văd o nămetenie !
Erai frumos, și azi ești o sluțenie...”
- ,,Dar tu credeai, prietene, încaltele,
că sînt pe lume mutre mai breze decît altele ?
N-aș vrea să-ți țin, firește, un discurs,
dar sînt cum se cuvine să fie orice Urs
și sînt frumos, de vreme ce dragă mea mă place.
Tu șterge-o, de nu-ți place, și lasă-mă în pace !
Dar, ce mai tura-vura, ți-o spun cu jurămînt :
sînt mulțumit și liber. Vreau să rămîn cum sînt !”
S-a dus la Lup, să-l ia pe neașteptate.
- ,,Sînt uluit, pe drept cuvînt, fîrtate,
văzînd că ți-ai uitat, pesemne, vița
și-ai sfîșiat atîtea mioare bucălate,
că plînge toată ziua ciobănița.
Cîndva, de bună seamă,
nu așteptai mătănii,
ci, auzind-o iute cum  te cheamă,
ai fi sărit să-i aperi cioporul de dihănii.
De ți-a rămas în cap un dram de minte,
fii iarăși om de treabă ca-nainte !”
- ,,Eu nu cred că se află nici o urmă
de-asemenea jigănii de treabă, nici la turmă !
Tu mă numești o fiară c-am sfîșiat un miel :
dar oamenii nu fac și ei la fel ?
Ca om, aș fi desigur, mai dornic de măcel !
Voi, mai avani ca lupii cînd dau năvală-n oi,
vă rupeți, pentru-o vorbă, între voi
cu zecile și miile-n război.
Eu sfîșii tot ce sfîșii ca hrană pentru trup...
Așa că sînt și voi rămîne Lup !”
Și-a dojenit Ulise, cum se cuvine, soții,
dar rînd pe rînd l-au refuzat cu toții,
spunîndu-i că renunță la marile isprăvi,
să viețuiască slobozi prin codri și dumbrăvi.
( Dar ești de-ajuns de liber, oare,
cînd poți să mergi pe unde vrei ?
Uitaseră că sînt, ca fiare,
robi ai dihaniei din ei ! )


Se cuvenea, Alteță, alt subiect, știu bine,
în care să se-mpace frumosul cu foloasele,
dar n-am scăpat nici astăzi de jivine,
ca oamenii, și ele de multe lipsuri pline.
Îndreaptă cu dojana, Alteța Ta, ponoasele :
vei izbuti, sînt sigur, mai bine decît mine !




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.