Poezia Făt-Frumos de Mihai Beniuc



FĂT-FRUMOS


Străbat, singur, pădurea.
O vijelie grea
A prăbușit un uriaș  stejar în calea mea.
Iar podul peste care era să trec
L-a dus șuvoiul, cu înec.
Și tot șuvoiul a mînat
Bălaurul,
Cu care chibzuisem să mă bat.
Voiam să scap frumoasa fată de-mpărat.
Dar nici fata nu știu unde e.
A pierit desigur cupoveștile.
S-a dus și împăratul, împărăția-i moartă,
N-am s-o mai găsesc pe nici o hartă.
Și mă duc, mă duc mereu pe-un drum
Ce se pierde-n depărtări de fum.
Poate poate totuși undeva
Se ascunde Cosînzeana mea.
Îmi azvîrlu buzduganu-n zări,
Nouă țări colind și nouă mări.
Am ajuns ? Nu am ajuns ? Nu știu,
În jurul meu nu văd decît pustiu.
Să mă-ntorc e poate mult mai bine
Alții vor avea folos de mine.
Oamenii în drumurile mele,
Se zbăteau jucînd în lanțuri grele...
Măiculiță, spada mea săracă,
Oare de te-oi scoate eu din teacă ?
Uite-n zare oamenii așteaptă.
Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă !





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.