Poezia Unde Zeu E Zamolxe de Marin Sorescu


UNDE ZEU E ZAMOLXE

Ultimile elegii au fost îngînate în bărbi de geții cei inspirați,
Ovidiul numai le-a transcris și le-a semnat într-o doară,
Cînd păru-nfoiat începuse să-l lase la tîmpla-ncruntată,
Pe care gînditoarea lui mînă o găsea-n zori de mileniu tot mai vastă.
Indiferente-i erau toate. Și-n neștire își ducea mîna la marea cea neagră
Pe care-o credea tîmpla lui, de zi tot mai cuprinsă de cețuri.


Localnicii aspri la vorbă, viersuind parcă trîntind de pe cai
Răstite ca gerul, sticloase și cu șapte tăișuri, cuvinte,
De dorul Romei ei nu se topeau ca ceara nici cum dar voiau ei să afle
Pe căi lunecoase - de plînset în pumni, numit văicărit elegie -
Cam ce ecou au jelaniile lor în străinătate, în caz de-o năpastă cumplită
Și de-a adevăratelea dacă ar plînge, aici la țărmul cu poale de valuri,
Unde zeu e Zamolxe cel proptit în săgeți, ca în coate, pe brînci
Peste praful otrăvii răscolite de venetice copile ?
Găsiseră geții în blîndul iubăreț, scriitor pe cărămida din vatră,
Un fel de burduf de tristețe, cimpoi ce răsuna la Roma.


Acesta-i pricina curată că luă drumul pe-a mării-ncrețire
Epistola-aceea, scrijelită în chiar limba getă, răstită la muzici :
Glas mare acolo se dă despre Istru, despre oi, praf de capre și purici.
Aceasta-i pricina curată că-n cetatea eternă epistola asta necitită se pierde.
Cu-ntreg praful pontic ce zace în ea tras deasupra-i.
O, tot ce trimis-a de la Tomis pe șleau de unde cumplit
Mai gîlgîie de povești și barbare eresuri de plai dobrogean, cu piciorul
În spuma de cer de pe mare, cu tîmpla în ochiul
Cel treaz în Zamolxe, pe-un pisc zis Ceahlău veghind printre cețuri !


Romanii eresul poetului scump cîtă vreme-i departe, nicicînd
Ei n-au știut firul să-l ia între deget și spre priceperea lor - și să-l tragă.
Ci-nțelegeau ei numa că frig e la Tomis, zăpada e toată din lume.
Că dîrdîie crivățul el însuși cînd bate de-i clănțăne șira
Spinării cu dinții din gura, făcînd tot un lanț tremurat peste vetre.
Dar vara sticloasă, hai jură pe mult încruntata sprînceană,
Aici unde se jură pe bărbi, spune cu mîna pe suflet, prietene scump,
Nu fu ea aidoma verilor mele, că scoica se sparge-n căldură pe-a plăjii dogoare ?


 Odraslele geților, copile roșcate, alături de pieile aspre de capra stînd leneș,
Întredeschid numai pleoapele, rușinate de propia lor goliciune frumoasă
Neîndrăznind cu întregi ochi o privi-o ; dar boarea întrece
Sfiala și rumene-s toate ca pîini aburind...
Cînd viscolul lupii-i răstoarnă-naintea căruții și vorbelor
Țurțuri le spune :
Astfel învoiți fură-n taină în răspăr zăbovnicul aici și gazdele sale cu inimă largă ;
Tot ce trimis e la Roma să fie din cale afară de trist și cumplit
Pe împărat să îl sperie crunt, cît o fi de August, dîrdîindu-l ca sloiul pe tron
Ca nu cumva ispitit cam ce face poetul
Să vină spre Tomis vreodată, cu zarvă de oaste și poftă prea mare.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.