Poezia Pax Magna de Lucian Blaga



PAX MAGNA


De ce-n aprinse dimineți de vară
mă simt un picur de dumnezeire pe pămînt
și-ngenunchez în fața mea ca-n fața unui idol ?
De ce-ntr-o mare de lumină mi se-nneacă eul
ca para unei facle în văpaia zilei ?


De ce în nopți adînci de iarnă,
cînd sori îndepărtați s-aprind pe cer
și ochi de lupi prădalnici pe pămînt,
un glas îmi strigă ascuțit din întuneric,
că dracul nicăiri nu rîde mai acasă
ca-n pieptul meu ?


Pe semne - învrăjbiți
de-o veșnicie Dumnezeu și cu Satana
au înțeles că e mai mare fiecare
dacă-și întind de pace mîna. Și s-au împăcat
în mine : împreună picuratu-mi-au în suflet
credința și iubirea și-ndoiala și minciuna.


Lumina și păcatul
îmbrățișîndu-se s-au înfrățit în mine-ntîia oară
de la-nceputul lumii, de cînd îngerii
strivesc cu ură șarpele cu solzii de ispită,
de cînd cu ochii de otravă șarpele pîndește
călcîiul adevărului să-l muște-nveninîndu-l.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.